Dacă scurtmetrajul e pe cale să devină soluţia de supravieţuire a unei cinematografii, atunci ar trebui luată în calcul şi problema difuzării. Cu alte cuvinte, degeaba se fac şi se vor face nişte filme scurte viabile, dacă ele nu vor fi văzute decît în diverse cadre restrînse sau specializate. Nu cronicarii ar trebui să vadă, în primul rînd, scurtmetrajele, ci marele public. O strategie culturală naţională ar trebui, poate, să impună proiectarea cîte unui film românesc scurt înainte de fiecare lungmetraj, în sălile de pe tot cuprinsul patriei, şi nu doar la festivaluri sau la “acţiuni de profil”; apoi, aşa cum legislaţia prevede, pentru televiziuni, o anumită pondere a filmului european faţă de cel american, ar trebui creată o breşă pentru difuzarea sistematică, de către televiziuni (eventual sub genericul Little Brother!), a scurtmetrajelor autohtone (cu atît mai mult cu cît ele sînt produse, în bună parte, din bani publici, via “sprijinul CNC”). Cîtă vreme scurtmetrajele noastre nu vor intra cu adevărat în conştiinţa publicului, ele vor rămîne, pentru regizori, mai degrabă un exerciţiu formal şi o supapă de supravieţuire în suc propriu decît un real mod de a exista cinematografic.

Bunăoară, cine a văzut filmuleţul de 9 minute – Boborul? El ar avea, teoretic, toate datele ca să declanşeze o veritabilă polemică naţională! Pornind de la nenea Iancu şi de la Republica de la Ploieşti, un cineast, cunoscutul Radu Igazsag (care, mai nou, şi-a mai adăugat un nume, deci semnează Radu Vasile Igazsag ! e o glumă sau e doar “o scurtă nebunie”?) compune un pamflet post-modernist pe tema “Ah, sînt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă tirania!”. Radu Igazsag semnează regia, scenariul şi grafica, secondat de Vivi Drăgan Vasile, operator şi producător (Fundaţia Arte Vizuale). Numai cineva familiarizat cu tehnicile filmului de animaţie poate înţelege cu