Mai bine mai târziu decât niciodată” e o formulă liniştitoare, atunci când nu poţi recupera în nici un fel o întârziere. Şi francezul crede la fel când spune: “Il vaut mieux tard que jamais”. Urmărită de neşansă, poema lui Budai-Deleanu nu numai că n-a fost tradusă mai demult într-o limbă europeană, dar n-a fost cunoscută nici mediului literar românesc, decât la trei sferturi de secol după ce a fost scrisă. Salvarea a venit de la Gh. Asachi, care, în 1868, după ce a încheiat un act notarial la Lemberg, împreună cu nepoţii scriitorului (Titus şi Wanda), a cumpărat, cu 400 de galbeni lada cu manuscrisele bunicului lor, scriitorul Ion Budai-Deleanu. Aşa se explică şi tipărirea Ţiganiadei, în câteva numere din “Buciumul român”, la Iaşi, între 1876-1877. Mai spune ceva în plus amănuntul că Asachi era cavaler de Malta, iar Budai-Deleanu, împreună cu fraţii Balş şi alţi intelectuali poloni aflaţi la Lemberg (Lwow-ul polonez din Galiţia), făceau şi ei parte dintr-o confrerie masonică şi conspirau împotriva presiunilor imperiale (austro-ungare şi ruse) asupra ţărilor mici. Ideea e figurată alegoric şi în Ţiganiada. Lectura, însă, trebuie făcută în cheia operei, fără să fim seduşi de umorul ei.

Toată literatura eroicomică europeană, chiar şi de valoare cu totul minoră, intră în sinteza făcută de Ulrich Broich (Studii asupra eposului comic, Tübingen, 1968), numai Ţiganiada lipseşte, deşi e o operă subtilă, spiritual-aluzivă la lumea tulburată a Europei de la finele veacului luminilor. Comparativ considerând-o, credem că e cea mai importantă dintre poemele genului eroicomic scrise în Polonia, Ungaria sau Cehia. Vina absenţei cărţii lui Deleanu o purtăm noi şi nu istoricul literar german. Pentru că în jocul literar-aluziv nu e vorba numai de români, am fi fost obligaţi să trimitem această operă spre Europa, măcar prin studii în limbi de circulaţie. Nici nu s-a v