S-a spus, şi poate nu fără dreptate, că Vladimir Streinu s-a impus în primul rând ca un critic prin excelenţă al poeziei. Studiile şi articolele sale despre Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, V. Voiculescu, Al. Philipide rămân piese de referinţă. În acelaşi timp, s-a minimalizat preocuparea sa, nu mai puţin importantă, de “mişcarea prozei” şi mai ales de roman, de tipologia romanului, spre a nu mai aminti dările lui de seamă privindu-i pe unii dintre cei mai mari şi semnificativi prozatori, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, V. Voiculescu, şi monografiile consacrate lui Ion Creangă şi Calistrat Hogaş. Autorul Paginilor de critică literară a urmărit îndeaproape, ca un cronicar ce a fost, evoluţia unor mai vechi scriitori, ca N. Iorga, I. Al. Brătescu-Voineşti, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, Ion Petrovici, dar şi cărţile recent apărute de la Felix Aderca şi Emanoil Bucuţa la Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Hoban, I. Peltz, de la Dinu Nicodin şi Teodor Scorţescu la Octav Şuluţiu, la Radu Tudoran şi mai aproape de noi, la Marin Preda şi D. R. Popescu. Şi încă nu i-am amintit pe toţi câţi au avut privilegiul de a fi comentaţi de Vladimir Streinu.

Sigur că textele, aş zice capitole, sunt mai întâi studiile lui de sinteză, din păcate, rămase cam în umbră, în comparaţie cu cele privind poezia. Astfel, în cel intitulat Romanul roman, criticul constată că literatura noastră se găseşte pe calea maturizării după afirmarea ca romancier a lui Liviu Rebreanu. Curând, are loc o “lirizare a epicii”, o “lirizare a ideilor”, specifice “romanului analitic sau subiectiv”, în perioada interbelică acesta fiind considerat superior celui epic. Vladimir Streinu distinge între epicul pur, mai exact, romanul de acţiune în care “evenimentele, gonite trepidant, nu au răgazul s