Am vizionat cu adâncă emoţie, şi cu aroganţa depăşindu-mi cutia toracică, reportajul tv despre noul sediu al Senatului. Priveam la televizor fascinaţi, atât de fascinaţi, încât lui Haralampy îi mai rămăsese un singur cuvânt din vocabular, pe care îl repeta ca un patefon cu arcul defect:
-Superb! Superb! Superb!
Aceasta în timp ce eu, cu sentimentul părtaşului la o conspiraţie nelegiuită dar patriotică, începusem să apreciez corespunzător politica de austeritate practicată de Guvern în văzul lumii: în definitiv, nici UE, nici majoritatea urmaşilor vitejilor daci şi cu atât mai puţin alţii, nu era nevoie să ştie chiar toate cele despre cum erau gospodărite avuţiile patriei. Şi-apoi, ce suprafaţă era aia de vreo 325 de metri pătraţi de foiţe de aur lipite “ici-colo” prin noul sediu ? Să fim serioşi şi chiar sobri: pentru o ţară cu Apuseni vânoşi în zăcăminte de aur şi alte nemetale, suprafaţa respectivă era de-a dreptul insignifiantă dacă nu cumva umilitoare pentru un sediu de Senat.
Priveam reportajul tv cu aurăriile împodobind sala înaltă de 13 metri şi un gând-frisoană mi s-a instalat deodată în minte, după care am avut o tresărire de superstiţios: şi dacă înălţimea aceasta va avea influenţe negative asupra activităţii aleşilor ? Dacă 13-le ăsta – cel mai anticristic număr – va ajuta la votarea unor legi mai stufoase decât să le poată pricepe oricare pământean? Sfinte, Dumnezeule! Poate că nici ei, senatorii, nu le-ar mai fi priceput... Groaznic! Pe măsură ce urmăream reportajul de pe Antena 1, simţeam teama pătrunzându-mi în fiecare fibră a trupului. Treptat-treptat, m-a cuprins un sentiment de panică: însemna că, pe baza acestei cifre fatidice, o forţă anti-senatorială, poate chiar anti-parlamentară, acţiona subtil pentru anihilarea psihică şi biologică a capacităţii intelectual-decizionale a senatorilor. Speram din t
