M-am referit în editorialul trecut la Umberto Eco. În aceeaşi culegere, găsesc un text în care eseistul şi romancierul italian se amuză copios pe seama unei culegeri de judecăţi critice negative pe care André Bernard le-a spicuit din referate editoriale, recenzii din presă ori mai ştiu eu ce. Toate se referă la cărţi socotite astăzi celebre şi aparţin unor critici la fel de celebri, măcar în epoca în care au trăit. Unele ies, evident, de sub condeiul unor profesionişti şi au chiar o anume frumuseţe literară. Ceea ce ne umple o dată în plus de uimire.
Iată cîteva exemple. În 1851, romanul Moby Dick este respins de un editor englez, sub cuvînt că e “prea lung” şi “cu stil învechit”. În 1856, lui Flaubert i se refuză Madame Bovary: “Domnule, aţi îngropat romanul într-o grămadă de amănunte care sînt bine conturate, dar total inutile”. În 1862, Emily Dickinson află că în poeziile ei “toate rimele sînt greşite”. Nabokov este trimis să spună povestea Lolitei unui psihiatru. Romanul de debut al lui John Le Carré, Spionul venea din frig, prilejuieşte unui critic pronosticul: “Le Carré n-are nici un viitor (ca scriitor)”. “Balzac nu va ocupa niciodată un loc de prim rang în literatura franceză”, scrie Eugène Poitou în Revue de Deux Mondes din 1856. În fine, Eduard Engel e de părere că Buddenbrooks al lui Thomas Mann “narează poveşti nesemnificative despre oameni nesemnificativi într-un stil nesemnificativ”.
Dacă lăsăm la o parte lipsa de pricepere a comentatorului, astfel de dovezi de orbire critică au de obicei o explicaţie simplă: noutatea temei ori a stilului şi factura neortodoxă, contrară tradiţiei sau modei. Cît de mult poate juca împotriva unui autor prejudecata, ne convingem dacă observăm că adesea comentatorul nu vede ceea ce nouă ni se pare bătător la ochi sau, mai bine zis, că nu citeşte aceeaşi carte pe care o citim noi. Astfel de
