Sînt ore sau chiar zile care contează cît pentru mare parte din pustiul pe care îl străbat. Adevărate oaze, cu apă bună şi proaspătă care-mi trezeşte trupul şi mintea, o apă clară în care se oglindesc amintirile mele dragi, ca Narcis odinioară. Există intervaluri care mă refac, care estompează deşertăciunea şi care îmi dau iluzia zborului. Adică, simt uneori cum îmi cresc aripi, frumoase, mari şi aud fîlfîitul lor. M-aţi văzut zburînd?

Am plecat într-o duminică dimineaţă spre Craiova. N-am luat-o pe drumul tradiţional, pe autostrada Bucureşti-Piteşti adică, pe care l-am străbătut de mii de ori. Am ales varianta prin Alexandria, Caracal, pe care o preferau Vlad Mugur şi scenografa lui, Lia Manţoc atunci cînd au lucrat la Naţional, la invitaţia lui Emil Boroghină. De fapt, ea mi-a şi arătat drumul astă-toamnă, cînd am plecat împreună acolo pentru “ Hamlet-ul” Meşterului, al lor, jucat în Festivalul Shakespeare. A fost o călătorie scăldată în culorile fantastice ale toamnei, care îţi pot suci minţile. În preajma lacului Cornetu ieşeau aburi groşi, ireali, care se revărsau peste zorii dimineţii şi ne purtau în fabulos. Fabulosul copilăriei, fabulosul iubirii, fabulosul maturizării mele. Acolo, în fabulosul ceţei misterioase mi-am regăsit o parte din amintiri... Craiova, un fel de madleină proustiană care-mi aduce pe cerul gurii gustul nos-tal-gi-ei... Ce ciudat! Un oraş plin de prejudecăţi, static, prăfuit şi, totuşi, atît de extraordinar pentru mine, pentru copilăria mea petrecută în vizită la mătuşa dinspre partea mamei, populat de istorii de la bunica paternă, cu marii bogătaşi liberali din familie, cu moşii şi case superbe în Craiova, pe care le observ de după garduri... Acolo, la Craiova, am descifrat ceva din lumea lui Silviu Purcărete. Pe drum, în maşină, am vorbit încontinuu despre Vlad Mugur şi despre Magdi Stief, soţia lui, despre superstiţiil