Mă simt îndatorat faţă de mărinimia unei sensibile cititoare. Mi-a trimis acum doi ani o scrisoare acasă. Mă ruga să-i explic, observînd că sînt un mare cititor, cum îmi procur cărţile şi, dacă le cumpăr, cum le depozitez. Mai am loc de ele în cameră? Nu mă sufocă? Nu mă strivesc sub teancurile din ce în ce mai mari? Mă grăbesc, ca întotdeauna, galant, să-i răspund rapid, cît nu se evaporează curiozitatea ei feminină. La mine doi ani sînt o nimica, un fleac, o... aia... o clipă mai lunguiaţă. Aşa că mă aşez prompt la masă şi o liniştesc pe loc. Desigur, cu timpul, s-au adunat mormane peste măsură de înalte, de periculoase, abia reuşesc să mă strecor printre ele ca să mă duc la toaletă. De aceea m-am gîndit să le vînd la anticariat, la kilogram sau la metru, dacă erau aşezate în rafturi. În felul acesta, mereu, cînd ies din casă, car cu mine nişte sacoşe uriaşe, stîrnind panică în jur, cea din mine fiind stopată de diazepame... (Diazepamele mi le procur numai cu reţetă şi în cantităţi mici, să nu mă ademenească diavolul la excese ce mi-ar putea fi fatale. O dată, fiind în concediu, scăpat de supravegherea soţiei şi a copilului, bucuros, era să mă sinucid, înghiţind un pumn de antinevralgice ce le luasem drept vitamina C, lucru ciudat fiindcă, în general, ştiu ce-i un supozitor!) În felul ăsta camera e mai suportabilă, dacă am fantezia să umblu cu bicicleta, umblu, nu mă opreşte nici un obstacol. Dacă sînt, deci, prea multe cărţile, le car cu o roabă. Am o roabă pe care o foloseam înainte drept scrînciob pentru fetiţă, atîrnînd-o, ingenios, de ramul unui copac foarte gros, probabil un castan, zic asta deoarece din el cădeau nişte bile cafenii, numerotate, rămînea cifra pe scăfîrlie cînd te picneau, te simţeai însemnat de Dumnezeu! Umplu roaba cu vîrf şi mă duc pe Lăpuşneanu... Oricum, chiar dacă nu iau roaba, înhaţ cîteva tomuri, la întîmplare (nu aleg, e mai nos