E o monstruozitate să-ţi închipui că-l poţi găsi pe E. Lovinescu la cafenea, se spune în chapeau-ul unei anchete literare de la jumătatea anilor ’30, adică tocmai din anii în care cafeneaua era consacrată ca instituţie literară. Dacă aveai noroc îl întîlneai pe critic la o librărie, la Alcalay sau la Virgil Montaureanu, la un editor, să zicem la Dl Socec sau îl zăreai plimbîndu-se prin Cişmigiu. Locul în care îl puteai găsi însă cu certitudine pe Lovinescu era acasă la el. Spre deosebire de alţi critici, avea casă deschisă şapte zile pe săptămînă, nu inclusiv duminicile, ci mai ales duminicile. Adresa lui nu trebuia cerută şi notată pe o bucăţică de hîrtie, era vie, adică în uz curent, ca orice adresă publică. Să-i faci o vizită lui Lovinescu ţinea de curiozitate, de necesitate, de ritual. Probabil că dintre toţi interbelicii este criticul care a stat cel mai puţin singur şi, dacă n-ar fi fost dimineţile şi vacanţele de vară de la Fălticeni, te-ai putea întreba cînd a scris, după expresia lui, un “vagon de cărţi”.

Criticul s-a mutat de două ori în anii interbelici şi de fiecare dată, după tradiţia chiriaşilor, pe la Sfîntu’ Dumitru: o dată din Cîmpineanu 40, vizavi, în Cîmpineanu 31, curînd apoi într-un blockhaus nou-nouţ din Bulevardul Elisabeta, faţă-n faţă cu Facutatea de Drept, de la treptele impunătoare ale căreia se poate urmări, ca desenată cu rigla, cam din dreptul lui “Solone”, linia care duce la uşa imobilului. Dintre cele trei adrese, mitică este doar prima, dar “a lui”, adică proprietate personală, a fost numai ultima.

Cîmpineanu 40 avea o poziţie centrală, comodă. Erau şi destule inconveniente: spaţiul insuficient, huruitul tramvaiului electric (instalat la 28 mai 1925) şi chiar clădirea însăşi, pe tiparul “caselor de raport” (un fel de blocuri avant la lettre), cu lungi culoare, se pare că neîngrijite, ca tot ce e al tutur