Poate că nu vedeţi nici o legătură între discutarea în Parlament a textului de lege care incriminează calomnia şi Gregorian Bivolaru, cel pe care un prezentator de ştiri l-a denumit, atît de interesant, "urinoterapeut". Dar ăsta e rostul unuia ca mine, să vadă legături acolo unde, poate, dumneavoastră nu le vedeţi şi să vi le spună. Iar rostul dumneavoastră este să staţi un pic aşa, după ce citiţi rîndurile acestea, şi să ziceţi fie "Mai dă-l dracu', de unde a scos-o şi pe-asta?", fie "Ce chestie, domne! Vezi, nu m-am gîndit!". Să ne intrăm în rosturi, deci! Va să zică, la Camera Deputaţilor se petrec discuţii tumultoase pe marginea noului Cod Penal şi, mai ales, pe marginea redactării normei care defineşte şi condamnă calomnia. Problema e veche, toată lumea o ştie, nu e cazul să amintesc aici istoricul temei. În chestiunea calomniei sînt două tabere: unii care cred că valoarea supremă de apărat este libertatea de exprimare (ei cer dezincriminarea calomniei şi asigurarea unei căi civile de reparaţie, dacă se calomniază); alţii care cred că onoarea, demnitatea şi imaginea publică sînt valori într-atît de importante, încît ele trebuie protejate chiar cu preţul restrîngerii libertăţii de exprimare (ei vor menţinerea calomniei în spaţiul penalului). Avem, cu alte cuvinte, un grup măricel de reprezentanţi ai poporului care ţin la onoare, la "reperarea" ei, care se declară sensibili la "ce crede lumea despre noi", la demnitate şi la imagine. În timp ce noi eram atenţi la mersul chestiunii în Parlament, izbucneşte şi devine de neoprit în creşterea sa haotică, de buruiană de pe marginea noroioasă a Dîmboviţei, scandalul legat de yoghinul Bivolaru. Totul a început cu faimoasa descindere. Ecranele televizoarelor noastre s-au umplut cu vlăjgani bine antrenaţi, îmbrăcaţi în combinezoane negre, cu cagule pe cap, care au luat cu asalt ca la manualul antiterorist şaisprezece