(Cineva m-a întrebat: Dar nu ţi-e greu să te enervezi aşa, la comandă, pentru a-ţi scrie articolele? Nu-ţi fac rău atîţia nervi? Rîndurile ce urmează îi sînt dedicate.) Sînt fericit că mă pot enerva din orice. Nu există zi în care să nu mă enervez din orice. Şi mă enervează din ce în ce mai multe lucruri. E probabil o chestie legată de vîrstă, nu ştiu, ştiu doar că mă simt bine - probabil, o chestie legată de adrenalină. Cînd nu mă enervez, sînt trist. Cînd mă enervez, se-ntîmplă ceea ce scrie în capul rubricii că se-ntîmplă. Lucrurile care m-au enervat în ultima vreme sînt atît de numeroase încît trebuie să fac o triere a lor. Deloc trist, triez, deci:
* "Martirii" români din 11 martie; poate că-mi scapă ceva, dar ultima oară cînd am căutat în dicţionar, cuvîntul acesta avea cu totul alt sens! Ştiu că este antipatic (antipios, anti-blabla...) să fii pedant în astfel de chestiuni - dar pe mine nu mă deranjează să fiu antipatic, aşa c-o spun: cei care au murit, victime ale teroriştilor, au fost exact asta: victime. Puteau să moară într-un accident de tren, de avion, de maşină sau de telecabină la ski, ori în altă dramă colectivă - întîmplarea nefericită i-a făcut să moară în acele atacuri. Era cazul să aibă parte de doliu naţional? Depăşiţi un pic emoţia şi răspundeţi: nu s-a vrut show? Judecaţi la rece: 11 "martiri"? Ca şi cum ar fi vrut să moară, ca şi cum s-ar fi dedicat unei cauze, ca şi cum ar fi urcat în acele trenuri cu gîndul morţii voluntare?... Victime, repet, şi nu "martiri": martiri sînt acei kamikaze islamici care se-aruncă-n aer cu bombele de la brîu şi cu victimele lor de gît. * Spaniolii, care au votat - "sub imperiul emoţiei" & telecomandat de Al Qaeda - la stînga. Oare cum
se simt acum, cînd organizaţia teroristă a declarat că asta îşi propusese? Relaxaţi? Manipulaţi? Democraţi? * Francezii, care n-au avut nevoie de bombe pentru a v
