La începutul carierei sale, Dilema obişnuia să-şi ia programatic distanţă faţă de "oamenii fără dileme": inşi "dintr-o bucată", fără gustul deliberării şi al îndoielii, siguri de judecata şi de fapta lor, categorici, previzibili, (aproape) morţi. Îndeobşte, omul fără dileme se percepe pe sine ca "om cu principii". Cu alte cuvinte, el crede că gîndirea sa de lemn nu e rezultatul simplităţii mentale, ci al tăriei de caracter. A avea principii înseamnă a nu te abate pentru nimic în lume de la traseul prestabilit al cîtorva reguli, a avansa mecanic, cu ochii închişi, înăuntrul unui scenariu inexorabil, fără nuanţe şi fără surprize. A avea principii înseamnă a te socoti mai real şi mai îndreptăţit decît însăşi realitatea. Înţelese cum trebuie, principiile nu sînt însă nici mai puţin, dar nici mai mult, decît nişte simple începuturi. E bine să le ai ca punct de pornire, ca lansaj orientativ, dar e esenţial să nu le duci în cîrcă fără discernămînt, ca pe nişte moaşte autoritare. Principiile sînt ordinea inaugurală a lucrurilor, strategia cu care întîmpini complicaţia - adeseori promiscuă - a lumii. Ele nu sînt însă suficiente pentru a întemeia o morală. Principii are, într-un fel sau altul, tot omul. Mai cu seamă prostul şi mafiotul. "Eu am avut în viaţă cîteva principii de care m-am ţinut cu dinţii!" - aşa începe, de regulă, pedagogia ţanţoşă a tuturor mediocrităţilor. Gangsterii au şi ei principii inflexibile, "de familie" şi amendează fără rabat nerespectarea lor. Omul cu principii n-are nevoie să mai gîndească; trebuie doar să aplice orbeşte ("principial") setul de principii pe care l-a adoptat. Naturile "principiale" sînt marfa predilectă a ideologiei unice, a "corectitudinii politice" militante, a intransigenţei revoluţionare. Pentru ei, viaţa e un accident secund, un bruiaj iritant, care tulbură sistematica boreală, monolitică, a normelor prescrise. Principiil