Pe la începutul secolului trecut, Simion Mehedinţi, fondatorul geografiei româneşti, îi sugera viitorului său asistent să scrie o lucrare de geografie a Bucureştilor. Şi aşa a devenit bunicul meu fondatorul geografiei oraşelor la noi în ţară. Peste mai bine de jumătate de veac, şi-a luat din nou carneţelul în mînă şi, timp de vreo doi ani, a bătut stradă de stradă, aducînd la zi lucrarea sa de debut. După care s-a dus să se bucure de odihna sa veşnică. Încă din prima versiune de la început de veac a acestei lucrări, era semnalată poziţia urbanistică de excepţie pe care o avea Dealul Piscului, reiterată şi în noul context din anii '80. Cînd a apărut disputa în jurul amplasării Catedralei Neamului, tatăl meu, bun cunoscător şi el al Bucureştilor (deşi medic de profesie), s-a apucat, într-un elan civic, să trimită la România liberă o scrisoare în care relua şi dezvolta argumentele favorabile acestei amplasări. Peste vreo două luni, surpriză, scrisoarea se publică pe o pagină întreagă, dimpreună cu textul unui arhitect de profesie pledînd în acelaşi sens. A doua zi dimineaţă, tatăl meu primeşte un telefon de la un prieten bun: Să-ţi fie ruşine, te-ai dat la bătrîneţe cu comuniştii ăştia! Şi i-a închis telefonul în nas. "Comuniştii" erau cei care nu agreau amplasarea catedralei în Parcul Carol, iar avantajele urbanistice ale Dealului Piscului erau percepute doar ca o dovadă a dorinţei mascate de a proteja monumentul comunist din Parcul Carol, ce profana spaţiul capitalei. Nici un considerent raţional, nici o încercare sistematică de a încadra catedrala într-o viziune urbanistică de ansamblu - menită tocmai a pune în valoare un monument de asemenea importanţă simbolică - nu mai contau în această pornire primară de exorcizare, iar tatăl meu devenea un filocomunist care şi-a dat arama pe faţă la bătrîneţe. Săracul taică-meu, el care mai vede şi astăzi mîna bolşevismul