Sînt în NATO de o săptămînă şi mă simt bine. N-am observat însă "schimbări în viaţa de zi cu zi a românului obişnuit", aşa că le răspund pe această cale reporterilor TV care, în zilele dinaintea aderării, luau "pulsul străzii", făceau ceea ce în jargonul jurnalistic se cheamă un "voxpop", întrebînd oamenii dacă intrarea în NATO le va schimba viaţa. Le răspund acum pentru că în zilele respective nu s-a întîmplat să dea nici unul peste mine (sau viceversa). Privind însă la televizor, încercam să mă "pun în situaţie" şi îmi dădeam seama că mai rar poţi întîlni o întrebare aşa de prost plasată, aşa de gogomană şi "de pe pereţi". Ce să-mi facă NATO? Să termine de asfaltat traseul dintre domiciliu şi redacţie? Să-mi mărească leafa? Să-i dea în judecată pe cei de la firma de cablu TV care lunea trecută mi-au scos din pachetul de programe Raiuno (am şi eu febleţea mea, noroc că am apucat să o mai văd o dată în direct, sîmbătă seara, pe Monica Bellucci, şi ea membră NATO, ca şi mine...)? Să termine mai repede procesul Iordănescu-Becali, care mă stresează zilnic la ştiri? De-aia a apărut NATO? De-aia s-a extins pînă la Pontul Euxin, ca să simţim noi schimbări în viaţa de toate zilele? O asemenea întrebare nu vine însă din nimic ori din vreo fandacsie reportericească. Originea ei se află, probabil, în mica mitologie a "Occidentului care ne dă", născută şi crescută rapid după 1989, într-un iureş de stereotipii pozitive pe care numai cantitatea echivalentă de stereotipii negative o mai poate înmuia. Dacă luăm la recitit zburdalnica presă de la începutul anilor '90, ne pocneşte rîsu'-plînsu'. Pentru "o anumită parte a ei" (precizez pentru cei care la vremea aceea încă se mai jucau în faţa blocului că formula îi aparţine preşedintelui Iliescu şi desemna presa "de opoziţie"), renăştea din propria-i cenuşă strigătul "vin americanii!", iar Europa (occidentală, se-nţelege) era u