* Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura Humanitas, 2003.
1. Lucian Pintilie este: a) un regizor român de teatru şi film; b) un maniac egocentric, ca toţi marii artişti; c) un geniu excesiv. Varianta a + b + c este acceptabilă. 2. Lucian Pintilie nu este omul jumătăţilor de măsură. El scrie/ adună o carte ca aceasta (Bric-abrac) aşa - adică din fărîme, din fragmente, en miettes - tocmai pentru că numai aşa ea îi dă sentimentul întregului! Paradox: o carte "închisă la toţi nasturii", cu "început", "cuprins", "încheiere" - "impecabilă", cu alte cuvinte - este un fragment; o carte convulsivă, făcută din bucăţi, din fragmente, este un întreg. O măsură întreagă. 3. Ca să te pasioneze cartea asta, trebuie să te pasioneze subiectul ei. Adică Lucian Pintilie. Dacă nu, nu. 4. (Într-un articol pasionat şi pasionant despre această carte - în România literară nr. 12 -, George Banu scrie: "El «montează» timpul. El nu e uniform. Unde sînt? În memoria subiectivă a unui artist. Trecutul, Pintilie nici nu-l recompune, nici nu-l lasă să doarmă, îl agită".) 5. Posibilă parafrază: Le temps retrouvé?
Non, le temps agité... 6. Amintire personală (şi, întrucîtva, publică): la o masă rotundă despre "Spaţiul în cinema", Pintilie vorbeşte despre Pintilie - dar şi (mai mult) despre Fellini, Antonioni, Rohmer. Cum funcţionează ideea de "spaţiu" în operele lor (cunoscute în cele mai mici detalii). Intuiţii profunde şi juste. Totul improvizat, nimic "adus de-acasă". Spectacolul - luxuriant, gratificant - al unei admirabile inteligenţe. 7. N-am văzut nici un spectacol de teatru al lui Lucian Pintilie. Am văzut, în schimb, toate filmele lui. Despre primele (cu triumfurile şi eşecurile lor) vorbeşte în Bricabrac. Despre filme (de la De ce trag clopotele... încoace), preferă să dea cuvîntul altora. Primele nu mai există decît în memoria contemporanilor. Filmele pot fi revăzute oricînd.
