interviu cu Santos Juliá Díaz

În presa spaniolă s-a vorbit atît despre un atac fără precedent în istoria modernă a Spaniei, cît şi despre terorismul "obişnuit" al ETA. Care e adevărul între aceste două extreme? Un atentat de o asemenea magnitudine, pregătit pentru a provoca un dezastru criminal de asemenea dimensiuni nu are precedent în Spania. Ar trebui să ne întoarcem la atentatele anarhiste de la sfîrşitul secolului al XIX-lea pentru a găsi vreo asemănare: o bombă detonată la parterul unui teatru, printre fotolii sau în mijlocul unei procesiuni. Nu a fost un atentat "obişnuit" al ETA, care-şi defineşte întotdeauna mai clar obiectivele, poate cu excepţia atentatului de la Hipercor, în legătură cu care a avertizat cu vreo cîteva minute înainte. Niciodată în istoria grupului ETA nu s-au pus bombe şi nu s-au produs explozii într-un mijloc de transport public. Pe de altă parte, în presa românească s-a vorbit de o victorie a grupului Al Queda în alegerile de la 14 martie. Ar fi ieşit cîştigător Zapatero, fără atentatele de pe 11 martie? Distanţa dintre Partidul Popular şi Partidul Socialist s-a redus, în timpul campaniei electorale, pînă a ajuns la un soi de remiză tehnică. Cei care au înclinat balanţa în favoarea ultimului au fost noii votanţi şi alegători, care înainte de aceste evenimente nu participau la vot, absenţii. Cred că votul acestora în favoarea PSOE s-a datorat mai degrabă catastrofalei politici informative a guvernului în funcţiune, decît atentatelor. Aflarea adevărului despre autorii atentatelor a fost, pentru marea masă a populaţiei spaniole, o necesitate vitală, iar explicaţiile confuze ale guvernului au provocat mobilizarea acesteia în favoarea PSOE sau, mai exact, împotriva guvernului de atunci. În 12 martie a avut loc la Madrid o manifestaţie antiteroristă, iar pe 13 martie o manifestaţie (mai puţin amplă) împotriva lui Aznar. Care a fost