"Bătrînii ar trebui omorîţi de tineri": acest atît de util sfat pe care îl formula odinioară Alfred Jarry nu a fost urmat, din păcate, decît intermitent şi fără reală convingere. În fapt, societatea umană a oscilat între cultul senectuţii (ca vîrstă a înţelepciunii) şi apologia tinereţii. "Cine n-are bătrîni să-şi cumpere", zicea (zice?) poporul. Afirmaţie înşelătoare, cum arată Umberto Eco în "Ce frumoasă-i tinereţea" (din Pliculeţul Minervei, Humanitas, 2004), pentru că pînă nu demult se murea devreme, iar puterea nu era în mîna bătrînilor, ci a celor tineri. Abia în secolul XX lucrurile s-au schimbat: "Tinerii noştri, dacă au noroc, ajung la putere la vîrsta la care în trecut împăraţii, gînditorii, artiştii şi sfinţii erau deja morţi. (...) Mundus senescit, spuneau anticii, şi mureau la 40 de ani. Astăzi mass-media la amintesc tuturor, inclusiv bătrînilor, ce frumoasă-i tinereţea, şi tinerii încep să se bucure de lunga lor aşteptare. Juventus senescit". Cît de puternic e mitul tinereţii pure şi dătătoare de speranţe am văzut, în direct, la Primăvara social-democrată. Cravate roşii: n-avem complexe faţă de trecut. Muzică rock, tobe, versuri cu skepsis din vremea Pieţei Universităţii (evident n-avem complexe faţă de trecut), trimiteri fără menajamente la bătrînii uzaţi şi corupţi: noi, tinerii, nu vom face ca ei, nu vom promova pe bază de relaţii şi de rudenie, nu vom fi în posturi fiindcă sîntem fii, fiice, nurori, gineri, veri etc. Un singur matur a fost acceptat lîngă tinerii social-democraţi, nu numai acceptat dar recunoscut drept exemplu, probabil tocmai fiindcă şi-a construit cariera de unul singur şi a rămas străin de interesele materiale. Liderul tinerilor cu cravate roşii este de pe acum un activist neobosit şi, totodată, un funcţionar model. Şi pentru că e un funcţionar model, nu a venit la
manifestaţie, aflăm ulterior, îmbrăcat aşa cum şi-ar
