Draga noastră TVR difuzează un program săptămînal pe care nu mă voi sătura niciodată să-l laud. Se numeşte Underground, e realizat de Doru Ionescu şi are ca misiune reconstituirea mişcării rock din România. Aşa cum a fost ea, cu compromisuri şi naivităţi, cu o uriaşă inspiraţie muzicală şi o subtilă strategie politică. În special mă uimesc secvenţele pentru care Doru Ionescu a săpat prin arhive mai insistent decît Howard Carter în Valea Regilor. Grupurile Sideral şi Cromatic, umbrele Olympicului '64 şi ale Sfinxului mă emoţionează, mă amuză şi, uneori, mă enervează. Căci în România chiar a existat o cultură rock, parte integrantă a Culturii în sens larg, dar e mai misterioasă decît limba dacilor. Nu demult, dl Ionescu a vrut să afle dacă se poate vorbi de o mişcare hippy în România. Materialul a fost ilustrat şi cu tezele oficiale din anii '70, cele mai stridente fiind inepţiile unui anume Mandric, lefegiu cu vorbă de partid şi exces de salivă. Veteranii rockului, atîţia cîţi mai trăiesc şi cîţi mai sînt în ţară, au spus la unison că da, România a avut şi ea o epocă hippy. Deşi nu m-a întrebat nimeni, nu sînt de acord. Am exultat şi eu la basul lui Kappl, la solo-urile lui Sorin Tudoran şi la ceata lui Mircea Florian, dar atît. Mişcarea hippy americană nu a însemnat doar lungi divagaţii instrumentale, plete şi blugi cu floricele. Ea era susţinută de o mare generaţie literară, de la Kerouac şi Ginsberg pînă la Ferlinghetti, şi, mai ales, de un suflu protestatar antisistem, anticonsumism, anticonservatorism. Politic vorbind, era o mişcare anarhistă de stînga, cu o ideologie confuză, de la Abbie Hoffman pînă la Noam Chomsky. Purtătorii tricourilor cu Guevara şi Mao au distorsionat atît de mult fetişul libertăţii, încît au adus foloase în primul rînd Uniunii Sovietice (bastionul libertăţii, nu?). Nimic din astea nu s-a regăsit în România, decît, poate, protestul v