O sută douăzeci la oră, Aerosmith şi Crazy. Evadăm. În noaptea vînătă ca un indigo, farurile despică două cărări de lumină albicioasă care se pierd strivite din cînd în cînd de bornele kilometrice pictate în alb şi roşu. Am lăsat în urmă ultimul semafor al oraşului şi abia după ce nu l-am mai zărit în oglinda retrovizoare am ridicat puţin piciorul de pe acceleraţie. E întuneric, dar din cînd în cînd ne mătură razant lumina stîlpilor de pe marginea drumului şi, în fracţiunile de secundă cît durează flash-urile, apuc s-o privesc cu coada ochiului: mică, albă, ghemuită în scaunul din dreapta. "Crazy, crazy..." O văd zîmbind, dar tot n-am curajul să-i prind mîna căzută pe genunchi ca o pasăre lovită de praştie. Îmi vin în minte frînturi de film american din anii '70 şi mă apucă o ciudă teribilă că n-am un aparat de radio vechi, cu scală, pe care să-l chinui şi să-l aud sughiţînd în căutarea unui post cu muzică veche, aşa cum l-am văzut făcînd pe Humphrey Bogart. Sau poate nu era el, dar nu mai contează. Cînd rostesc primele cuvinte am impresia că sunetele au devenit de sticlă, se aud nefiresc, sparte şi ascuţite ca nişte cioburi. "Simţi?" Zîmbeşte din nou, iar în secunda imediat următoare cd-ul se opreşte şi în maşină năvăleşte o tăcere stranie care mai întîi mă sperie, dar apoi mă inundă, dîndu-mi curajul să o prind de mînă. "Simt..." Au dispărut toate. Brusc. Cineva a făcut o magie şi a trimis în altă lume casele de pe margine, maşinile, indicatoarele de circulaţie şi copacii. Nu e decît drum înainte, nesfîrşit, lung, un piton uriaş frînt de curbe,
cu spinarea tăiată în două de o linie albă. Ne închipuim o evadare lungă şi zeci de minute vorbim despre destinaţii îndepărtate. Oraşul e o amintire de demult, trecem peste el aşa cum se întîmplă să treci din cînd în cînd cu privirea peste o rană veche, închisă, dar care a lăsat semn. Oricum, nu ne pasă. Ea vrea