Sorin Dumitrscu este un "greu" al picturii româneşti şi un fost campion al precocităţii: prin anii '80, cînd artişti cuadragenari dibuiau formula primei expoziţii personale, domnia sa ocupa sala Dalles cu desfăşurări sigure, de protagonist inconturnabil. Graţie lui, am citit un Nichita Stănescu ilustrat, dar nu oricum: poeziile se hrăneau din imagine şi deveneau, mai presus de text, evenimente vizionare. A strîns imediat un cerc de ucenici şi a suscitat abundente imitaţii. Nici o tehnică nu i-a rămas nesupusă: sculptura, gravura, cărbunele, uleiul sau guaşa şi-au găsit, sub amprenta lui aurită, întruchipări de transgresivă acurateţe. S-a bucurat de prietenia celor mai străluciţi contemporani, de la Dan Hăulică şi Andrei Pleşu pînă la Horia Bernea. A impus o retorică, un anume tip de inteligenţă şi de umor... tot aşa cum a consacrat notorietatea unor dispute în care patosul atingea uneori violenţa gratuită, provocînd răni şi, pesemne, regrete tardive. După o tinereţe avangardistă - sincronizată cu isprăvile apusene - Sorin Dumitrescu l-a descoperit pe Iisus Hristos şi s-a "închinoviat" la biserica Silvestru. Îmblînzit prin harul şi talentul omiletic ale părintelui Constantin Galeriu, blindat cu lecturi patristice şi teologie modernă, capabil să-şi asume preceptele creştine ca pe un îndemn spre continua revoltă faţă de sine, Sorin Dumitrescu a început să picteze mai cu seamă sfinţi. Atelierul său s-a prefăcut, aievea, în iconostas: albume, schiţe, variaţiuni grafice, eseuri... laolaltă închinate Dumnezeului întrupat, răstignit şi înviat. După căderea comunismului, angajamentul maestrului a depăşit cercurile intelectuale şi s-a instalat în centrul vieţii publice. Sorin Dumitrescu a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii (1990) şi a creat Fundaţia Anastasia, care materializează cel mai valoros proiect cultural inspirat de laicatul ortodox. E