Am spus evident o prostie. René Girard nu poate fi socotit totuşi un Mel Gibson al studiilor asupra sacrului. Anvergura cunoştinţelor şi subtilele interpretări ale celui dintîi nu pot fi nicidecum alăturate sanguinolentei platitudini cu care cel de-al doilea interpretează patimile lui Christos. Pe urmă René Girard socoteşte că, în toate culturile, sacrificiul preia simbolic, drenează şi evacuează cît de cît violenţa comunităţii, pe cînd Mel Gibson, dimpotrivă, îl ghiftuieşte pe spectator cu grămezi de violenţă deloc simbolică. Ea e pe cît de tehnic spectaculoasă, pe atît de superficială, epidermică: patimile înseamnă carne şi piele tumefiate de bici, plesnite de spini şi de pioane. Despre înălţarea pe cruce şi despre o înălţare a minţii de-a lungul sensului infinit al crucii nici nu poate fi vorba. Foarte bine vînduta "viziune" cinematografică Gibson nu are absolut nimic de-a face cu acest vers dintr-un imn scris în Bizanţul secolului VI de un poet liturgic care continuă să fie cîntat în biserică: "Atunci s-a suit pe cruce ca o lumină în sfeşnic şi l-a zărit de acolo pe Adam în întunecata moarte zăcînd" (Roman Melodul, Imnul XLV, 4). Aici, actul mereu actual al crucii nu se joacă doar la nivelul unei societăţi brutal stăpînite de putere, conflicte şi violenţă, cum era poate lumea Mediteranei la vremea aceea, cum e în orice caz lumea noastră unde violenţa a devenit banală: de la oroarea totalitarismelor şi a terorismului, la explozia filmelor de duzină ori a ştirilor de senzaţie. În acel imn, actul mereu actual al crucii se joacă desigur într-un cadru social şi uman concret, dar resituat pe axă, între zenitul lumii şi adîncul ei: între o tenebră care închide, care "ne pune capăt", dar se defineşte şi se limitează pe sine însăşi prin închidere, şi o lumină care, depăşind lumina şi întunericul create, inundă lumea şi deschide calea de ieşire din finitudinea ei (f