1. Piramida leilor
Ştefan Cazimir nu şi-a depănat niciodată amintirile din Iaşul natal, pe care l-a părăsit la patru ani şi jumătate. Erau, probabil, prea sărace sau prea şterse: imagini ale unor biserici mohorîte şi vechi, zvonul de fiare ruginite al tramvaielor, forfota străzii Lăpuşneanu... Dacă totuşi ar fi evocat unele lucruri memorabile, acestea ar fi fost, cu siguranţă, statuile. Se născuse, s-ar putea spune, cu o statuie sub ochi. Locuinţa de pe Săulescu 2 (un vechi imobil adăpostind numeroase apartamente, magazine, ateliere etc. şi care, la origine, fusese hotel – celebrul Hotel Petersburg, intrat în istorie prin adunarea de la 27 martie 1848 a revoluţionarilor moldoveni) avea o latură spre Piaţa Unirii, iar din balconul unor vecini vedeai monumentul lui Alexandru Ioan Cuza. În zilele de sărbătoare, chipul domnitorului plutea pe o mare de capete. În faţa Universităţii străjuiau Kogălniceanu şi Eminescu. În faţa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“. Lîngă Biblioteca Fundaţiei adăstau într-o curte, ciopliţi din piatră gălbuie, cîţiva voievozi ai Moldovei, cărora încă nu li se găsise un loc în peisajul vechii capitale. În preajma Bisericii Trei Ierarhi şedea într-un jilţ Gheorghe Asachi. În piaţa Palatului Administrativ, Ştefan cel Mare îşi strunea energic armăsarul de bronz. Dar nici una din aceste statui nu egala monumentul aflat pe aleea centrală a Copoului, unde copilul se plimba de mînă cu mama: Piramida leilor. Despre ea nu trebuia să întrebi nimic, pentru că vorbea singură cu o limpezime extraordinară.
“În mijlocul aleii de intrare,
C-o eleganţă simplă modelată,
Se-nalţă piramida-n sus, purtată
De patru lei de piatră în spinare.
Nenvinşii regi ai limpedei
Sahare,
Domesticiţi de-o mînă inspirată,
