Ce înseamnă ştire – la televiziune, la radio, în ziare? Ceva care merită să fie ştiut. V-aş putea oferi alte cîteva definiţii mai complicate, de felul celor învăţate la facultăţile de ziaristică, dar nici una mai simplă. Aşa că o consider bună pe asta.
E de la sine înţeles că nu orice informaţie este şi o ştire. Ca să fie cu adevărat o ştire, o informaţie trebuie să aibă cîteva însuşiri. Trebuie să fie, înainte de orice, nouă. Adică s-o aflăm în premieră. Riscul este, desigur, ca ştiristul să caute trufandale cu orice preţ. Ca să-l evite, e destul să ţină seama că fiecare noutate se iveşte în anotimpul ei. Fiind sezoniere, ştirile ţin seama de meteorologia politică, economică sau de alt fel. În al doilea rînd, o ştire satisface o curiozitate firească. Trebuie să ne iasă cumva în întîmpinare. Dar să nu ne surprindă prea tare. Mulţi ştirişti au obsesia senzaţionalului. Este o eroare. Senzaţionalul oboseşte. Ştiristul mai trebuie să deosebească curiozitatea firească de aceea patologică. Nu e bine să-i alimentezi telespectatorului, ascultătorului sau cititorului toate frustrările, complexele sau interesele nesănătoase. Un anume grad de generalitate este o însuşire obligatorie. Ceea ce nu mă interesează decît pe mine şi încă pe cîţiva poate fi o informaţie profesională, ştiinţifică, familială, dar nu o ştire. În fine, ştirile trebuie să fie credibile, din punctul de vedere al conţinutului, şi neutre, din punctul de vedere al prezentării. O ştire neverosimilă ori absurdă este o contradicţie în termeni. O ştire partizană, tendenţioasă sau pur şi simplu ironică atrage după sine necreditabilul informaţiei. De la formă, ne întoarcem la conţinut: ştirea este altceva decît comentariul evenimentelor, este chiar evenimentul în stare nudă, lăsat să producă asupra celor care o află efectul dorit de fiecare sau de care fiecare este capabil. Ştirea este ca boabele