(1914 - 1999)

– surprize ale laboratorului de creaţie –

Fără a recurge la ipoteze fanteziste, ne-o putem imagina pe Maria Banuş întorcând fila calendarului la data de 10 aprilie 2004, când ar fi păşit peste pragul vârstei de 90 de ani. Chiar dacă nu i-a fost dat să ajungă atât de departe pe scara senectuţii, s-a confruntat cu experienţa înaintării în vârstă, până mai deunăzi, cumulând avantaje şi deziluzii, recunoaşteri şi contestări, satisfacţii felurite de la viaţă, dar şi neînţelegeri cu duiumul, unele cauzate de erori personale în alegerea drumului. Asemeni oricărui creator înzestrat, a trecut, în repetate rânduri, prin îndoieli şi orgolii, a căror presiune a încercat s-o atenueze, cu ajutorul mărturisirilor intime într-un Jurnal iniţiat încă din momentul debutului precoce (încurajat de Tudor Arghezi, la „Bilete de papagal“, 1928). Pe lângă rolul supapei de eliberare imediată, însemnările „secrete“ erau concepute şi ca modalitate de păstrare fidelă a faptelor petrecute, precum şi trăirile aferente, pentru ulterioare ocazii de bilanţ rememorativ. Efectul durabil se verifica în 1997, confirmat de notaţia expresă pe marginea unuia dintre vechile carnete: „Am 83 de ani. Recitesc. Îmi bate inima tare, cu extrasistole. Reintru în fata de atunci. Simt ca ea...“ şi alte carnete poartă astfel de sigilii, urme de lecturi la distanţe mari în timp, de unde presupunerea că gestul devenise oarecum reflex şi că s-ar fi putut repeta oricât de târziu. Să fi avut, oare, Maria Banuş preferinţe selective pentru unele sau altele dintre împrejurările intrate în canavaua Jurnalului ? Un răspuns net pare riscant, e de ghicit doar un interes permanent pentru etapele de tranziţie, cum a fost aceea, încărcată de consecinţe, sub semnul acceptării sale în cercul colaboratorilor revistei „Azi“, echivalent cu pătrunderea în lumea literară, unde adaugă noi