Speranta din tren

Cand treburile ma fugaresc pe harta tarii, n-am incotro si ma cuibaresc in cotloanele marilor si micilor trenuri. Sunt insuportabile drumurile cu trenul, insuportabile, in viziunea mea.

Si sunt insuportabile, in principal, din pricina cersetorilor. In permanenta, usa compartimentului se strange, se infoaie, imitand strasnic burduful acordeonului. Nici bine un cersetor n-o inchide, ca un altul o deschide.

In perseverenta lor de a-ti slabi baierile pungii, milogii fac uz, cel mai adesea, de o anumita lipsa din inventarul propriu.

Cum ar fi lipsa unui parinte:

- Dati-mi un ban, ca sunt orfan!

Sau a unui partener legal de viata, a unui consort:

- Miluiti-ma, sunt vaduva!

Ori:

- Ajutorati-ma, sunt burlac convins!

Sau lipsa unei ocupatii legale:

- Sunt somer, stimati crestini si stimate crestine, intelegeti situatia!

Cele mai bune rezultate, in demersul pomanagistic, sunt obtinute, sustin specialistii, prin invocarea unei carente de ordin fizic. Absenta unui picior, a unei miini sau a unui nas este etalata, asezata pe cantar si evaluata, la un pret avantajos pentru ambele parti.

Se cade mentionat (lucrurile bune trebuie aduse in atentia generala) ca intotdeauna plata, in tren, se face corect si la timp, calatorii fiind, in genere, niste prompt platnici.

Mi se intampla, uneori, - destul de des, ca sa fiu sincer - sa cuget, cu speranta si rautate, la ziua cand, pe culoarele trenului, ii voi intalni, in calitate de milogi, pe actualii mari prestatori de tepe ai Romaniei. Pe marii prestatori, cazuti in disconfortul mizeriei.

Sa-l vad pe Catarama, batand umil la poarta compartimentelor. Sa-i vad pe fratii Paunescu, sau sa-l aud pe Vantu, cum se lamenteaza adiind, tragandu-si cu greu piciorul:

- Va implor, ajutorati-ma, sunt bolnav