Pe atunci nu eram conştient că trăiam un an deosebit din viaţa mea, dar azi nu mă îndoiesc că a fost decisiv. Pînă în momentul acela mă împăcasem cu înfăţişarea mea de vagabond. Eram iubit şi respectat de mulţi şi admirat de unii, într-un oraş unde fiecare trăia după cum îl tăia capul. Duceam o viaţă socială intensă, participam la întruniri artistice şi mondene, cu sandalele mele de pelerin, cu o singură pereche de pantaloni de doc şi două cămăşi de bumbac pe care le spălam la duş.
De la o zi la alta, din diverse motive – dintre care unele prea frivole – am început să mă îmbrac mai cu grijă, m-am tuns ca un recrut, mi-am tăiat mustaţa mai subţire şi am învăţat să folosesc nişte pantofi de senator pe care mi i-a dăruit fără să-i fi purtat deloc doctorul Rafael Marriaga, membru itinerant al grupului şi istoric al oraşului, fiindcă îi erau mari. Datorită dinamicii inconştiente a arivismului social am început să simt că mă sufocam de căldură în camera din Zgîrie-nori, de parcă Aracataca ar fi fost în Siberia, şi să mă consum din pricina clienţilor în trecere care vorbeau tare dimineaţa cînd se sculau, şi nu încetam cu bombănitul pentru că păsările de noapte îşi tot aduceau la ele în cameră cete întregi de marinari de apă dulce.
Astăzi îmi dau seama că alura mea de vagabond nu se datora nici sărăciei şi nici faptului că eram poet, ci fiindcă îmi îndreptam toată energia, cu înverşunare, spre a învăţa să scriu. Îndată ce am zărit drumul cel bun mi-am părăsit camera din Zgîrie-nori şi m-am mutat în liniştitul cartier Prado, la celălalt capăt al oraşului şi la celălalt pol al societăţii, la două străzi de casa Meirei Delmar şi la cinci de faimosul hotel unde băieţii de bani gata dansau cu amantele lor fecioare după slujba de duminică de la biserică. Sau, cum spunea Germán: am început s-o duc mai bine spre răul meu.
Locuiam în casa s
