Terminologia petrecerii constituie în română un câmp lexical extrem de bine dezvoltat. E drept că zona centrală a sinonimiei şi a înnoirii permanente se află în registrul colocvial-argotic, dar multe cuvinte şi expresii pătrund din aceasta în uzul curent. Sînt, mai întîi, substantivele care desemnează fenomenul însuşi, în globalitatea sa: petrecere, chef, bairam, paranghelie, chiolhan, chiloman, zaiafet, banchet, ceai, soir, party, chermesă, partuză, iureş, chindie, băută, beţie etc. Există apoi verbele – a petrece, a chefui, a benchetui etc. – , precum şi determinanţii caracteristici; cheful, de pildă, e în adeseori monstru: „Crede că de fiecare dată vin de la un chef monstru” (G. Arion, 1985); “cheful monstru al sfîrşitului de mileniu” (EZ 14.12.1999).

În vreme ce sărbătoare şi-a păstrat un uz sobru, tradiţional, religios sau laic-oficial (chiar mai evident în verbele a serba şi a sărbători), termenul petrecere e profan, aparţine registrului standard, iar sensul său poate acoperi toate gradele de intensitate - de la moderaţie la exces. Definiţia din DEX încearcă să prindă esenţialul: mulţime de participanţi, solidaritate de grup, mîncare, băutură, muzică, irelevanţa ocaziei: „reuniune, întîlnire între prieteni, rude etc. (de obicei însoţită de masă mare, de muzică etc.), organizată cu prilejul unei sărbători ori sărbătoriri ori pentru distracţie; chef, petrecanie”. Ultimul sinonim oferit de dicţionar – petrecanie – nu e, desigur, folosit în mod curent cu acest sens; că revenirea la un uz arhaic şi regional se poate totuşi produce am putut constata acum cîţiva ani, într-o anchetă de televiziune glumeaţă, în care subiecţii intervievaţi se arătau foarte dispuşi „să facă de petrecanie” celor apropiaţi, cu ocazia aniversării.

Chef – în DEX: „petrecere zgomotoasă cu mîncare, băutură (şi cîntec)” - rămîne marcat de apartenenţa sa la regis