Aveau serioase raţiuni de existenţă „Caete-le de dor“ (1951-1960), susţinute în primii patru ani ca redactori de Virgil Ierunca şi Constantin Amăriuţei, iar apoi numai de primul, ca publicaţie cu un profil cultural elevat („metafizică şi poezie“ era menţiunea din subtitlu), atât estetic cât şi filosofic, tendinţă diferenţiată explicit de politic, într-un mod pretenţios ca proiect şi orientat, fatalmente, spre un public restrâns. Într-o altă epocă, adică astăzi, acelaşi segment calitativ al publicului poate găsi satisfacţii estetice şi intelectuale în lectura revistei, foarte bine aleasă spre reeditare de către Mihaela Constantinescu-Podocea şi Nicolae Florescu. Cincizeci de ani nu au făcut-o să pălească iremediabil, decât în mică măsură, căci orice faptă intelectuală sau artistică este supusă inevitabil eroziunii timpului.

„Caete de dor“ schimbă registrul politic al publicaţiilor exilului tocmai în anii ´50, când devenise dominant şi obositor, chiar dacă şocul instalării regimurilor comuniste în estul Europei îşi păstra încă tot dramatismul. O afirmă inscripţia introductivă la primul număr, nesemnată, ce ţine loc de articol-program: „Caetele acestea sărace apar fără un «cuvânt de început». Pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăinuire a cuvântului şi gândului românesc. Celor care se străduiesc să vadă în spiritualitatea românească realitate, tâlc şi valoare. Acelora, mai cu osebire, care, aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului“ (p. 37 în vol. 1). Este o cât se poate de clară declaraţie de principiu, ca separare a culturalului de politic. Iar culturalul este echivalat cu spiritualitatea românească atemporală, sustrasă vicisitudinilor istoriei.

Abia în numărul 4 Constantin Amăriuţei va înc