Poezia modernă e dominată de o „descompunere” a ceea ce putem numi real, specificată încă de către Baudelaire. Concretul e dezmembrat, deformat, urîţit, elementele sale apar puse în relaţii insolite, prinse într-un dans frenetic care sparge limitele, proiectîndu-se în ireal. „Un suflu deschide breşe în pereţi, declara Rimbaud, împrăştie limitele căminelor”. E o criză a unităţii primordiale, care, corespunzînd unui scenariu religios-mitic, conţine şi un impuls contrar, reparatoriu, o nostalgie a ceea ce s-a pierdut. Astfel că poetul modern e adesea un homo duplex, care, pe de o parte, ilustrează fărîmiţarea, împrăştierea, degradarea tuturor lucrurilor ce fiinţează în toate registrele spaţiului şi ale timpului, iar pe de alta dă glas năzuinţei de reversibilitate, de restaurare a arhetipului paradiziac. Un astfel de bard este şi Gellu Dorian. Operînd cu „firimiturile dezastrului”, care pot fi elemente ale fiinţei trupeşti sau sufleteşti, obiecte ale cadrului domestic sau ale celui cosmic, are ca fundal noaptea absolută a începuturilor şi răpăitul de tobe solemne ale eternităţii; „Cuţite, săpunuri, lame de ras, venele noastre ca pîrîiaşe subţiri/ tăind izlazuri arse de soare,/ alături vasul în care ne vom aduna într-un desen antic, procesiune/ a disperării sub semnele minuscule ale unei epoci de ocazie./ Baia în care scriu acum aceste versuri susură a mucegaiuri,/ a viaţă comună,/ a dragoste pierdută pe nimic, a privată Vespasianus a zilelor/ noastre -/ pînă una alta, aici ne bărbierim, aici/ ne spălăm pielea sub care ni se văd venele, pîrîiaşe/ subţiri tăind izlazuri arse de soare la malurile cărora noaptea/ se aud tobele departelui timp” (Doamne, ce să mai cînţi cînd de cîntec îţi arde?).
Se percepe sub înlănţuirea nervoasă a imaginilor ce nu izbuteşte a anula dispersia, mişcarea centrifugă a puzderiei de lucruri, tendinţa centripetă a fiinţei, năzuin
