Cu puţină vreme în urmă, Paul Neagu a fost prezent din nou în actualitatea artistică a Bucureştilor. O expoziţie cu lucrările de pictură din ultimii ani şi o amplă monografie, prima apărută în România, pe care i-o dedică Matei Stârcea-Crăciun, au constituit reperele acestei reveniri a marelui artist în spaţiul său originar. Acest eveniment readuce în discuţie o personalitate singulară a artei româneşti din ultimile decenii şi, totodată, obligă la o evaluare mult mai largă a gestului său artistic, dincolo de una sau de alta dintre preocupările sale stricte şi în pofida faptului că atunci cînd se vorbeşte despre el este invocat, aproape mecanic, sculptorul. Dar în egală măsură s-ar putea aminti pictorul, desenatorul, teoreticianul, profesorul, actantul în happening şi în performance, poetul ş.a.m.d. Personalitatea lui şi întregul său profil cultural sînt abuziv minimalizate, însă, dacă ne referim doar la aspecte particulare şi nu luăm în calcul orizontul larg al proiectului său. Pentru că Paul Neagu reprezintă acea categorie de artişti sau, mai curînd, acel caz de artist, pentru care fragmentarea şi ofensiva pe orizontală nu sînt decît o materie primă, piese constitutive într-un enorm proces de sintetizare. Nu forma de exprimare contează aici, nici strategiile şi nici limbajul propriu-zis, ci o tensiune irepresibilă care se distribuie pretutindeni cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi. Raţional, de o exasperantă luciditate în relaţie cu exteriorul şi cu sine însuşi, ludic şi grav în acelaşi timp, Paul Neagu investeşte creaţia artistică şi nenumăratele sale forme de acţiune cu un conţinut, în cel mai exact înţeles al cuvîntului, terapeutic. El încearcă, simultan, vindecarea prin geometrie a tuturor dezordinilor şi îmblînzirea geometriei prin chemarea ei la o viaţă aproape organică. Crisparea şi jocul, provocările şi gestul imprevizibil, alături de a