Un pseudoroman, aşa îşi numeşte cartea, într-o frîntură de frază, Liliana Corobca. Cuvîntul are două feţe – pseudoroman, pentru că volumul pe care îl scrie e unul teoretic şi experimental, pseudoroman, pentru că „subiectul“ cărţii e scrisul „la negru“. Dedublare deloc inocentă. Autoarea e basarabeancă – se vede şi nu se vede din stilul ei, sînt lucruri care o apropie şi lucruri care o depărtează de identitatea, pregnant conturată, a prozei basarabene contemporane.

Negrissimo e volumul de debut al Lilianei Corobca. Un lucru care, iarăşi, se vede şi nu se vede din felul în care scrie. Cartea are o arhitectură precisă, de colaj migălos şi atent compus, e un joc serios, care mizează pe iluzia aleatoriului, a amestecului dezordonat de fraze, de imagini şi de fragmente. Substratul e însă unul profund teoretic, cartea are o structură de adîncime, e un discurs dens asupra actului scrierii şi al lecturii: „Nu e nici o tragedie că mă adîncesc în cartea aceasta, în pseudoromanul meu, cu o dependenţă tot mai evidentă, că o citesc neîncetat, de nenumărate ori, pînă devine unica mea lectură, că o iubesc şi simt că toată literatura mea din trecut şi din viitor se află în cartea asta, că nu mai pot să scriu nimic altceva. Nu-mi pare rău. Aştept următoarea mea carte. Sînt nerăbdător, sînt curios. Nu mă îndoiesc că acolo acel cineva ştie totul, mă ştie şi mă scrie. Sînt un scriitor-păpuşă, un scriitor panou. Sînt cel mai mare scriitor, renumit, viu, sînt peste tot şi atît de inexistent... Scriu totul şi nu scriu nimic“. Pentru un ochi avizat, fragmentul acesta, reprodus de pe prima pagină a cărţii, e, în esenţă, un istoric al poziţiilor teoretice referitoare la actul scrisului şi al lecturii. A citi, a reciti, îmi vine să spun, gîndindu-mă la titlul cărţii lui Matei Călinescu.

Prima lectură a cărţii e una vizuală: secvenţe în principiu scurte, de cîteva