Una dintre problemele stringente, printre multe altele, ale criticii literare de azi este manipularea emfatica a conceptelor. Foarte frecvent observam utilizari nu neaparat inexacte ale termenilor, dar mult prea exhibate, ca si cand autorul ar dori sa evidentieze ca a achizitionat inca un "actant" terminologic.
Gradul de inteligibilitate a textului produs in acest mod tinde sa scada amenintator, pana la opacitate deplina. Se stie, de altfel, ca rococoul terminologic e boala copilariei critice. Destul de multi comentatori ai literaturii actuale se folosesc si de instrumente cam nelalocul lor in critica de intampinare: aluzii savante, metode specioase, frazari contorsionate. Nu mai punem la socoteala ca multe dintre aceste artificii ar fi oricum neconcludente.
Emfaza nu e, prin urmare, numai a limbajului, ci mai ales a gandirii critice si tradeaza aproape invariabil carenta ideilor, respectiv invelirea cu un ambalaj stralucitor a unui pachet care nu contine mai nimic. Etalarea personalitatii criticului intra in contradictie flagranta cu prima lege a oricarui act critic: adecvarea. Or, numai adecvat nu e un astfel de critic pentru care ceea ce comenteaza ramane un simplu pretext, care nu-si da seama ca "lustruindu-se pe el" umple de praf propria activitate. De fapt, criticul ar trebui sa fie pretextul, iar ceea ce comenteaza sa constituie singura sa preocupare. Altfel ne-am afla intr-o situatie similara celei in care comentatorul unui meci de fotbal ar incepe sa spuna cum este imbracat, de la ce magazin si-a procurat costumul, ce culori are cravata, apoi ar face o hermeneutica foarte atenta a culorii propriilor ochi, ar explica de ce (nu) ii place Claudia Schiffer, ce bere ii place s.a.m.d. si ar tine-o tot asa pana la sfarsitul meciului.
Neindeplinirea acestei "simple formalitati" a adecvarii poate sa aiba, pe spatii mai
