Popor vesel, iute degustătoriu de glumiţe uşurele şi mare meşter în a băşcăli destinul, ne-am luat obiceiul de-a lua în tărbacă şi ce trebuie, şi ce nu trebuie. Nu mă miră, aşadar, că evenimentul istorico-politic de cea mai mare importanţă pentru România din ultima jumătate de secol — intrarea în NATO — s-a pierdut undeva printre flacoanele cu urină ale lui Grig şi paraii motoliţi ai lu’ frate-su, pesedistul. E o lecţie în această întâmplare, dar nu ştiu de vor exista învăţăcei dornici să şi-o însuşească.
În primul rând, pentru românul-standard nu e prea limpede ce înseamnă NATO ăsta. Mult mai mulţi dintre concetăţenii noştri vibrează la concepte precum şmen, bacşiş, parai, ţeapă sau, dacă e să urcăm la un etaj superior, pensie anticipată, pilă, cumetrie, nepotism, căpşunar, Economat. Nu le-a intrat nimic în buzunar — nu-i priveşte. Ar fi o imensă greşeală să dăm, însă, vina pe ei. Cincizeci de ani (plus cincisprezece) de îndobitocire, viaţă trucată, batjocură fără perdea şi cinism i-au făcut să nu mai creadă nimic din promisiunile mărimilor zilei.
Solemnitatea unui moment esenţial pentru istoria ţării — primirea în NATO — i-a reamintit românului doar lugubrele înscenări din vremea lui nea Pingelică sau, mai recent, reactivarea de către Năstase a cravatelor roşii la gâtul junilor pesedei. Oricât ai încerca să demonstrezi că de data aste e pe bune, că în sfârşit am scăpat de spectrul totalitarismul comunist, nea Gheorghe o să ridice a sictir din umeri, o să-şi dea pălăria pe ceafă şi-o să te întrebe flegmatic: „Şi mie ce-mi pică la chestia asta?”
Ei, bine, îi pică mult mai mult decât îşi imaginează. Nu s-a vorbit, la noi, îndestul — iar de-o vreme chiar în Europa Occidentală se vorbeşte cam c-o jumătate de gură — despre NATO ca forţă civilizaţională. Nu vreau să spun că de-acum înainte or să vină soldaţii Pactului Atlanticu