- Social - nr. 75 / 17 Aprilie, 2004 Atunci cand vechea intelepciune pagana, strepezita si lipsita de vlaga, n-a mai putut mobila nici o energie interioara umana, a aparut mangaierea religioasa a crestinismului. Crestinismul a ramas, pana in zilele noastre, singura privire asupra lumii care a revarsat in sufletele insetate de mangaiere balsamul impacarii cu sine si cu viata. Asa a aflat omul ca undeva si "peste tot" stapaneste o Fiinta nesfarsit de buna (Dumnezeul iubirii) care vegheaza neadormita asupra destinelor omenesti, care scruteaza inimile, care pretuieste straduintele curate, care, intr-o alta lume, va da fiecaruia, dupa merit, rasplata mangaierii ravnite zadarnic pe pamant. Recunoastem ca, in planul universal, Dumnezeu le tine toate prin iubire, dar in segmentul ocupat de noi, unde traieste materialul, poate si etericul, unde e doar un inceput al dimensiunii spirituale, suferinta sufleteasca, durerea fizica fac parte in mod obligatoriu din existenta celor mai multi dintre noi. Paganismul a alunecat pe povarnisul unei exagerari: stoicii (Zenon - cu precadere) au facut din durere si suferinta o parere gresita si o slabiciune nevrednica de om. Iar crestinismul mistic a socotit durerea ca o mana cereasca, o bunavointa divina pentru sufletele celor mai buni, pentru a se ridica pe o scara duhovniceasca a unei desavarsiri supraumane. Paganismul stoic facuse din durere o stiinta, crestinismul - un efect al credintei, credinta care e faptul sufletesc cel mai intim, cel mai nepatruns, cel mai greu de explicat in formule. Sa nu uitam ca durerea este viata insasi, care se indreapta, dupa nevoie, cand catre stiinta, cand catre credinta, pentru a gasi o alinare. Putem sa ne aflam in starea de credinta care se aseamana cu smochinul neroditor, putem sa ne aflam in pustiul indoielilor, putem sa ne aflam si in fata stiintelor splendide, dar reci. Intre noi si Univers nu