Lumina afumata in mentalitatea comuna, poezia este perceputa fie ca un teren al maximei dificultati, fie, dimpotriva, ca unul de usurinta si usuratate creativa. in primul caz, poemele mai ermetice Lumina afumata
in mentalitatea comuna, poezia este perceputa fie ca un teren al maximei dificultati, fie, dimpotriva, ca unul de usurinta si usuratate creativa. in primul caz, poemele mai ermetice sunt citite cu un respect adanc, aproape religios, si cu incercarea trudnica de a prinde sensul fiecarui crampei de vers. in al doilea, totul este expediat rapid: dupa ce a explicat ucenicului cum sa monteze si sa demonteze o masinarie complicata, mesterul ii poate spune relaxat ca "restul e poezie". Se intampla insa ca unii dintre cei mai buni poeti ai nostri scriu, in acelasi timp, cu o adevarata forta vizionara si o simplitate formala dezarmanta. Nimic neclar, cetos, obscur la nivelul expresiei. insa, pe masura ce parcurgem versurile atat de banale, realizam ca am patruns tot mai adanc intr-un teritoriu fantasmatic, straniu, pe alocuri infricosator. Este exact situatia de lectura si de receptare pe care o fixeaza un poet ca Ioan Es. Pop. Recentul sau volum Petrecere de pietoni (cu un Argument impotriva al autorului si o postfata a lui Dan C. Mihailescu, Ed. Paralela 45), exploreaza aceleasi obsesii (de)formatoare, prin care viata se incarca de moarte si izbeste, cu ea, sensibilitatea si constiinta cititorului: "daca nu mi s-ar fi repetat tot timpul ca sunt muritor,/ poate ca n-as fi murit. Poate/ as fi infiintat o alta moarte./ poate o alta credinta, oricat de marunta,/ mi-ar fi fost destula pentru a pluti.// dar am crescut, ca orice om ingrozit,/ in religia mortii./ o moarte care nu vine din esecurile noastre/ ci dintr-o proasta deprindere,// din resemnarea ca dac-ai invatat sa mori/ e musai sa mori.// numai ca ti-am spus eu, vere,/ e putin probabil sa mori cand mori:/
