Cincizeci de sonete
de Mircea CARTARESCU
cu cincizeci de desene originale de Tudor JEBELEANU
Editura Brumar, Timisoara,
2003, 110 p.
Intoarcere la Poemele de amor
Iata un lucru uimitor, greu de imaginat in cazul unui vajnic postmodern: unul dintre cele mai frumoase poeme ale lui Mircea Cartarescu e un sonet! Forma fixa, „clasica“, si anume in tipar englezesc (trei catrene rimate incrucisat, plus un distih rimat alaturat, fara segmentari in strofe). Citez dupa Poeme de amor (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983):
„Pentru artist, femeia nu-i femeie
ci mai curind ea seamana-a barbat
caci harul lui abia atunci scinteie
cind de-un suris se lasa fecundat.
Abia atunci gindirea sa adinca
ramine grea, si plina e de rod
cind luntrea i se sparge ca de-o stinca
in tandari, de al rochiei izvod.
Artistul e-a domnitei lui mireasa
si-n grele chinuri naste mintea sa;
desi din carnea lui a fost sa iasa,
poemul e asemeni si cu ea.
Patrunde, deci, din nou in
al meu gind,
sa-ti nasc copii, ce n-or muri
curind.“
Sonetul a aparut in volumul de acum doua decenii… de trei ori! (cf. ed. cit., p. 7, 85, 130). Mai intii ca prolog al intregului volum, de citit ca enunt programatic. Din perspectiva masculina (cam prea masculina, ar putea obiecta feministele si feministii!), „muza“ e indicata ca adevarata autoare a „poemelor de amor“, printr-un ingenios schimb de roluri care face din „ea“ creatoarea creatiei. Shakespearian ca structura si tematica (iubire, poezie, moarte, cu o „dark lady“ acolo, o „domnita“ aici), sonetul e – nu mai putin – eminescian, atit in forma, in pasta lexicala (vezi flexiunea contrasa a verbului „a scinteia“ la persoana a III-a singular, „al rochiei izvod“ s.a.m.d.), cit si prin – din nou – o
