Sfisiata intre ambiguu al Chorelor si Appolonilor prehomerici si topaitul semi-animalic al satirilor, cultura din care ne tragem suspicioneaza adesea intemeierea in bine a risului. Perceput de putere ca o arma de atac, el e utilizat de plebe mai degraba ca una de aparare. De aici si dubla fata a duhului comediei, care poate patrona, dupa caz, atit ritualul propagandistic (prin micsorarea caricaturala a adversarului), cit si i-legitimarea ritualica (prin despuierea puterii de insemne si reducerea ei la „specie“: vezi Regele gol).

Aici, la noi, unde lirismul marilor stepe vine sa rascoleasca aglomerarile muntoase ale unei dialectici relativizante, risul pare ca isi traieste si mai acut conditia paradoxala. Supravietuind tocmai prin actul deriziunii, practicat zilnic si devenit un soi de conditie de respiratie, sufletul colectiv refuza sa recunoasca reflexia „cultivata“ sau „culturala“ a risului. Caragiale va continua sa fie, inevitabil, „cel mai mare“, insa Eminescu va fi vesnic instituit drept coloana de sprijin si sansa a mintuirii noastre universaliste. Topirceanu va popula, solitar, purgatoriul „minorilor“, fluierat de puzderiile de genii avansate la galerie, iar lui Sorescu (si uneori chiar lui Nichita) multi vor continua sa le reproseze facilitatea, jocul, speculatia bufa, ca pe niste lanturi care le-ar atirna de picioare, ingreunindu-le zborul.

A-i face pe oameni sa rida n-a fost niciodata o ocupatie comoda, iar a face sa rida un popor obisnuit sa-si acopere foamea si frigul cu hazul da, in mare masura, un fel de contra-reactie, de tipul „Si eu l-am cunoscut pe tovarasul Lenin“...

Daca luam de buna celebra definitie a lui Bergson despre ris, anume „actul mecanic placat pe viu“, atunci, intr-o incercare aproximativa de definire, risul lui Dabija ar surprinde tocmai actul placarii viului pe mecanic. Poate din aceasta pricina, in des