E foarte adevarat, venind dupa o editie 2003 agitata, in care un one-man-show de „subsol“ era cit pe ce sa fie nominalizat la categoria „cel mai bun spectacol“, era de asteptat ca Premiile Uniter de anul acesta sa reprezinte, inainte de toate, o intoarcere la matca, o reafirmare a valorilor de cursa lunga, in care, de mai bine de un deceniu, crede Uniunea. Si chiar asa a si fost, o Gala fara surprize, o Gala a confirmarilor, a certitudinilor, a traditiei teatrale neintrerupte.

Dar, altminteri, ce-ar fi de asteptat de la premiile breslei? Ce poate spune o distinctie de acest fel – cu intregul gir profesional ce-o insoteste (si care, s-a afirmat de atitea ori, le lipseste premiilor acordate de trecatoare ministere)? Pentru ca valoarea estetica nu se masoara cu sublerul si nici cu cronometrul, iar cele trei nominalizari se presupune ca sint sensibil la acelasi standard, cea care ar decide, in ultima instanta, ar fi valabilitatea setului de repere teatrale pe care-l ofera acel spectacol, acel actor, acel regizor premiat.

Ar putea fi astfel trei situatii distincte. Un astfel de premiu fie consfinteste o stare de fapt a scenei la momentul dat (cazul Mihai Maniutiu, ale carui spectacole sint excelente, cu retinerea de a nu fi vazut, dintre nominalizari, Intre doua femei al lui Colpacci – i-am vazut doar Padurea, la sectia romana a aceluiasi Teatru National din Tirgu Mures, si mi s-a parut de speriat), fie e menit sa rasplateasca o prestatie sau o preocupare constanta, ca semn al remarcarii in timp si al maturizarii artistului (e situatia nominalizarii lui Bocsárdi László, dar, cumva, si a premiului Cocai Bloos, o formidabila actrita mult prea multi ani – de la Silviu Purcarete pina la intilnirea cu tinerii regizori de acum – subestimata), fie, intr-un al treilea caz, cel mai „revolutionar“, pentru a incuraja schimbarea, pentru a da un semn – prin acea va