Dan Lungu reia, asta se vede si se intelege de la primele pagini ale romanului sau, doua teme foarte productive in proza romaneasca a secolului XX, a periferiei si a locului unde nu se intampla nimic. Le reia insa dintr-o perspectiva estetic inedita si nu mai putin curajoasa. Indrazneala in literatura fiind un pseudonim al asumarii si infruntarii dificultatilor, e de remarcat mai intai extraordinarul efort al scriitorului de a evita capcanele si trapele solutiilor facile. Astazi, atat literatura mahalalei, cat si aceea a provinciei ca loc unde se moare se preteaza aproape de la sine deriziunii si caricaturii; luarea in deradere a celor doua teme prin rasucirea in sens comic sau, mai curand, in acord cu spiritul timpului, in grotesc a cliseelor si motivelor acestora, putea duce la un rezultat cel putin onorabil, un roman ludic si saltaret, de citit cu placere intre doua gari sau intr-o sala de asteptare.

Cu placere se citeste, intr-adevar, acest mic roman, dar cu o placere careia nu-i e strain un fior de neliniste. Daca nu e tratata cu mijloacele deriziunii, lumea din Raiul gainilor e totusi una derizorie, scufundata in mediocritate, inconsistenta si lipsa de sens. Marunta, chiar insignifianta, e in realitate diforma pana la monstruos. De aici, din monstruozitatea derizoriului, din atrocitatea nimicului se naste nelinistea. Sub o aparenta blajina si impacat molcoma, lumea romanului e de fapt terifianta. Traieste mecanic, prin automatisme care-i asigura un fel de functionare dementa, asemenea unuia dintre personajele romanului, o femeie care impleteste continuu pulovere, fara sa-si priveasca mainile. Dusul barbatilor la crasma e un ritual cotidian, respectat cu sfintenie, iar in discutiile de acolo rolurile sunt fixe si reactiile previzibile, indiferent de subiect. Un straniu mers in gol ritmeaza existenta acestei lumi dereglate. Biserica nu exista, dar sen