Mastile comicului
„Ironia este parte componenta a modelului romantic si este strins legata de alte concepte majore, cum sint organicismul, dialectica, intensitatea lirica si melancolia. Tensiunile dialecticii si cele ale ironiei sint intr-o relatie de dependenta reciproca, ele neputind fi, de fapt, concepute una fara cealalta. Ironia romantica este o componenta a perfectiunii romantice si a absolutului romantic, dar este si o oglinda si o reiterare a acelei perfectiuni si a acelui absolut. Ironia romantica, de fapt, cauta perfectiunea prin intermediul expansiunii.
Slabirea si segmentarea ironiei romantice ofera cea mai buna explicatie pentru proliferarea tragicomediei si a grotescului in productiile literare ale romantismului tirziu. Dupa 1815, scriitorii francezi, si nu numai, isi declara sfidator dreptul de a zugravi rinjetul grotesc, spaima si caricatura. Prefata lui Victor Hugo la Cromwell a constituit un manifest al amestecului nivelelor stilistice. Aceste fenomene pot fi raportate direct la contextele lor socio-culturale si pot fi prezentate ca expresie a temerilor si dezamagirilor epocii, precum si a unor tendinte de revolta inabusita. Ele pot fi, de asemenea, asociate cu unele traditii ale teatrului si romanului, care apartinusera secolului al 18-lea: povestiri de groaza si povestiri gotice, melodrama si comedii larmoyante, interesul reinnoit pentru balada populara. [...] In acelasi timp, ironia, care este privita ca ceva care seamana cu respectul plin de gravitate, se realizeaza ea insasi, impartasind soarta intregului sistem romantic. Ea isi pierde nu numai integritatea, dar si gravitatea: tragicomedia trateaza ironia intr-o maniera ironica si degajata, pierzindu-si astfel puterile de redresare morala. Poate aparea si o situatie in care ironia nu mai e capabila sa «salveze situatia»; o criza poate esua intr-o tristete amara ori in
