A douăzeci şi treia întâlnire

Aerul e pătrunzător, cineva mi-a aruncat un soi de poncho pe umeri. Căldura stofei mă învăluie, îmi este bine. În întunericul pe cale de a se destrăma, ghicesc silueta bărbatului. Ca şi mine, se uită spre munte: creasta se desenează sub cerul limpede unde creşte, cu fiecare clipă, lumina zilei. Încet, trunchiurile tinere ce formează îngrăditura stânei în mijlocul căreia ne aflăm, încep să se desluşească şi acum ştiu că suntem amândoi aici pentru a aştepta oile de pe podişurile înalte.

Ciulesc urechea. S-au scurs atâţia ani de cînd n-am mai auzit zgomotul unei turme de oi în mişcare; tropăitul mărunt – ropot de ploaie – al zecilor şi zecilor de copite, sunetul lânii ce se freacă pe lână, behăitul, tălăngi cu limbă subţire.

Îmi aud bătăile puternice ale inimii. Bărbatul de alături le aude şi el. Rămâne tăcut, a vorbit şi aşa mai mult decât îi stă în obicei: mi-a cerut să rămân alături de el până când cei veniţi cu mine ieri în plimbare vor lua drumul coborâşului. Nu cred să fie cu putinţă.

Pe măsură ce se luminează şi detaliile crestelor ce ne înconjoară devin mai clare, le descopăr prea asemănătoare celor pe care le-am părăsit fără să mai privesc înapoi.

Bărbatul s-a mişcat. Imperceptibil. A simţit că sunt pe punctul de a lua o hotărâre. Ceilalţi au ieşit din stâna unde am dormit pe jos, înşiraţi pe pământul bătătorit. Spune, fără să piardă muntele din ochi:

- Aşteaptă cel puţin să vină oile, nu vor mai întârzia mult.

Flutur mâna în direcţia echipei care o ia pe drumul de întoarcere:

- Vă ajung din urmă. Poate.

Soarele a ieşit pe creastă, lumina lui mă orbeşte. Şi din depărtare, vine spre noi, se apropie tot mai mult, ropotul uşor al unei ploi de primăvară.

A patruzeci şi treia