Defilarea îndeajuns de numeroaselor personaje din atracţiosul volum al lui Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, se încheie cu personajul auctorial. Deşi prezent în subsidiar în toate celelalte pagini, acesta iese la rampă cu prilejul unui amplu interviu acordat lui Ion Popescu-Brădiceni şi publicat în revista Columna. Şi nu oricum, ci, spre surpriza cititorilor, iritat de imaginea critică ce i s-a acordat: „În general despre mine şi despre scrisul meu critic circulă imaginea echilibrului, ponderaţiei, prudenţei, tactului şi tot astfel pe această linie. Fiinţa care mă cunoaşte cel mai bine în această lume, mai bine, cred, decît mă cunosc eu însumi, citind astfel de lucruri despre mine, îmi spuse odată şi amuzată şi uşor agasată: ar trebui să mă-ntrebe pe mine cum eşti, să le spun eu adevărul, nu vezi că bat cîmpii? Lasă-i în pace, i-am răspuns, căci nu contează aici adevărul. Dacă s-a lipit de mine această imagine, cu ea o să mor”. Aşadar Gabriel Dimisianu nu-şi recunoaşte calităţile – căci, totuşi, despre o sumă de calităţi este vorba! – ce i se atribuie în mod curent, inclusiv prin modestul aport al subsemnatului. Care să fie „adevărul”? Să ne închipuim că ar rezulta din întoarcerea pe dos a însuşirilor enumerate şi să ne... îngrozim! L-am putea socoti pe confratele nostru lipsit de echilibru, fără simţul măsurii, imprudent, călcînd în străchini etc.? Se socoate oare astfel el însuşi? Nu ne vine a crede! Cu riscul de a-l contraria, ne îngăduim a susţine în continuare, pînă la un punct, teza unui G. Dimisianu echilibrat, căutător de factori de contact şi de medieri, cu o umoare egală, tinzînd spre soluţii rezonabile. Ne vine în ajutor dl Dimisianu însuşi, mărturisind că n-a manifestat, la începuturi, o înclinaţie certă spre comentarea actualităţii, această „specializare” relativă venind din împrejurarea (extrem de norocoasă!) că a intrat (şi a rămas