În mod obişnuit, forma standardizată a micromonografiilor pe care le editează în serie Aula de la Braşov presupune şi un fond mai temperat în inovaţie, şi un ton cumva didactic, ţinându-se cont de cititorul ţintă căruia i se adresează: elevi, studenţi. De cele mai multe ori aşa se şi întâmplă. Textul dă impresia că e ostracizat de intenţia educatoare, că e tras în jos de repetitivitatea ticăită ce vine de la catedră, menită să fixeze cunoştinţele. Un alt păcat al unor astfel de cărţi, sortite să ofere, în puţine pagini, un stoc esenţial de informaţie de tipul literatura română în zece lecţii, e senzaţia că originalitatea argumentaţiei şi inovaţia sunt abandonate în schimbul generalizării aşezate, molcome.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu interpretarea pe care ne-o propune Cornel Moraru: Titu Maiorescu – monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2003. Nici că se putea o întâlnire mai fericită între două spirite atât de asemănătoare. Adesea, citind cele scrise despre Maiorescu, ai senzaţia că autorul monografiei îşi face autoportretul intelectual. Când spune despre discursul cultural “revigorat de o mai atentă analiză critică a ideilor şi a expresivităţii lor perfect adecvate: stil prin excelenţă cerebral, eseistic”, de “exerciţii impecabile de concizie şi argumentaţie logică”, de “claritate şi rânduială”, Cornel Moraru vorbeşte, inevitabil, şi despre sine. Dubla sa formaţie, filosofică şi filologică, îl recomandă drept unul dintre cei mai potriviţi exegeţi ai lui Blaga, Noica sau Maiorescu, unul capabil de o adecvare incandescentă. Şi asta datorită gustului său sporit pentru rigoare conceptuală, supleţe a ideilor, raportare la toate acestea din perspectiva unei transcendenţe axiologice. Există şi un strop de ironie fină, aulică, abstractă, în dosul schelăriei comentatoare, afină spiritului critic junimist, un zîmbet sub