Pregătind, in familie, tot ce ţine de o tradiţională masă de Paşte, ne-am amintit cu toţii de energia şi timpul consumate constant de sărbători, in anii comunişti, cu statul la coadă. In timp ce tăiam ceapa verde şi usturoiul pentru stufat şi curăţam spanacul, stimulată de recente lecturi despre anii aceia invechiţi in rele, am incercat să-mi amintesc dacă am intilnit in gazetele interbelice ceva asemănător ori măcar formula a sta la coadă. Se va fi stat, poate, la rind, cu cine ştie ce prilej, şi între războaie, se va fi inghesuit mulţimea să apuce iluzorii „chilipiruri“, dar noţiunea insăşi, cu toate implicaţiile şi complicaţiile ei, lipsea din mintea celor care au lăsat urme scrise despre viaţa lor zilnică. Coptul cozonacilor mi-a lăsat apoi timp suficient de meditaţie pe tema psihologiei cuştii fără de care psihologia cozii ar fi greu de inţeles.

Cozile au fost una dintre noţiunile cu maxim prestigiu in mintea bietului om de rind. Bănuiesc că mitologia cozii datează din anii ’50. Cineva mi-a povestit că, prin 1952, o grupă de studenţi ieşită de la cursuri a fost protagonista unei prime farse pe temă. Mergind pe Bulevardul Elisabeta, devenit 6 Martie, unul dintre ei a avut ideea să-şi indemne colegii să formeze, la uşa unei prăvălii oarecare, o coadă, ca şi cum s-ar „da“ ceva acolo. Intr-adevăr, cei douăzeci-treizeci de tineri s-au aşezat cuminţi la rind. Rindul s-a ingroşat şi s-a lungit cu repeziciune, crescind din nimic şi pentru nimic.

Cei care se aşezau nici nu mai intrebau la ce stau, orice era binevenit şi orice merita timpul pierdut. Sfirşitul acestei cozi a fost, ca de atitea ori apoi, obţinerea nimicului, după ce studenţii care incă ştiau să ridă de o coadă s-au evaporat de la uşa magazinului. Din anii ’50 şi pină la sfirşitul anilor ’80 s-a cristalizat formula statului la coadă, cu toate curiozităţile, paradoxurile, cinism