O colecţie de întâmplări bizare

Scrise între 1946 şi 1954 şi publicate abia în 1966, la trei ani după moartea autorului, povestirile lui V. Voiculescu au tulburat apele literaturii române, transmiţând un fior de nelinişte scriitorilor siguri până atunci de locul lor în ierarhia literară şi entuziasmându-i pe iubitorii de literatură care redescoperiseră de puţină vreme gustul pentru proza fantastică.

Cu numai un an în urmă apăruse volumul de debut al lui Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor, şi comentariile pe marginea lui încă nu se stinseseră. Un gen practic interzis în România timp de aproape două decenii, cât durase promovarea autoritară a realismului socialist, era relansat de un autor vag cunoscut (mai mult ca reporter), dar talentat. Şi iată că acum proza fantastică primea o nouă susţinere, testamentară, din partea lui V. Voiculescu, scriitor afirmat în legendara perioadă interbelică şi constrâns la tăcere în anii de după război.

În entuziasmul general s-a consacrat ideea că povestirile voiculesciene sunt exclusiv „proză fantastică“, astfel încât mai târziu, când s-a redeschis dosarul lor, unii critici literari (Al. George, de exemplu) au constatat, dezamăgiţi, că ele aparţin de fapt celor mai diferite categorii de proză.

Într-adevăr, dacă le examinăm cu atenţie, luând în considerare „subiectul“ fiecăreia, remarcăm caracterul lor eterogen. Unele sunt prelucrări ale unor informaţii apărute iniţial în ziare la „faptul divers“ şi intrate apoi în folclorul citadin (Capul de zimbru, Limanul, Proba, Vaca blestemată, Taina gorunului). Altele sunt, în esenţă, anecdote sau snoave (Fata din Java, Moarte amânată, Chef la mânăstire, Ciorbă de bolovan). Altele au substanţa unor poeme în proză (Căprioara din vis, Pescarul Amin). Altele intră în seria – consacrată în literatura balcanică – a istorisirilor cu