Într-o eră în care războaiele începute nici nu ştii când se termină, în care ele se duc mai dur pe reţelele şi canalele informaticii decât în tranşee, când, peste toate, succesiunea de crize devine simptomul normalităţii cotidiene, mai apar, mai pot apărea, iată, chiar şi la noi, cărţi în stare să ne aducă aminte că, vrem sau nu, ştim sau nu, posibil sau mai puţin posibil, omul, acelaşi şi mereu altul de mii şi mii de ani, nu banul lui, rămâne măsura tuturor lucrurilor. O astfel de percepţie a realului chiar şi prezent, dacă nu i s-ar atribui, cum este cunoscut, presocraticului Protagoras, am putea-o considera de-a dreptul donquijotescă. Emoţionantă şi rizibilă în acelaşi timp.

O carte precum aceea dedicată de doamna Mariana Băluţă-Skultéty* primei poezii elegiace greceşti (şi europene totodată) are darul de a te scoate, cititor avizat, nu din timp, ci din haosul lui. Pentru grecii din vechime, ca pulsaţie palpabilă a trecerii, a scurgerii totale (panta rhei, „totul curge”, exclamase Heraclit), ritmul unea cuvântul rostit cu muzica şi îl transforma în ea. Autoarea acestui pe cât de savant, pe atât de atrăgător studiu îşi porneşte ancheta de la premisa unui simplu adevăr. Dând naştere în acelaşi timp rostirii poetice şi fluxului melodic, ritmul a fost pentru omul grec – l-am numi, dacă ni se permite, arhetipul omului european – cheia înţelegerii, raţional-sensibile, a înseşi existenţei sale, într-un kosmos admirabil, însă şi descifrabil.

Abătându-ne atenţia de la contingentul atât de presant, cu convoiul lui de cauze şi efecte – cele mai multe, de o parte şi de cealaltă, nedepistate şi invizibile, fără legătură logică între ele şi aleatorii – spre un orizont cultural dominat de armonii preponderent solare, cum se învederează, şi azi, fenomenalul spectru al liricii vechi greceşti, doamna Băluţă-Skultéty ne propune nu o nostalgică reînt