S-au împlinit douăzeci de ani de la apariţia Jurnalului de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu; la douăzeci de ani după Jurnal..., zilele acestea a apărut volumul postum al lui Alexandru Dragomir Crase banalităţi metafizice, editat şi prefaţat de Gabriel Liiceanu, cu postfaţa lui Andrei Pleşu. Aparent, nici o legătură între cele două cărţi, amîndouă însă pline de Constantin Noica, o tutelară prezenţă-absenţă.

Nu ştiu dacă Noica însuşi realiza - atunci cînd îşi inaugura ciudatul proiect pedagogic - implicaţiile şi reverberaţiile îndepărtate ale acelui gest: după trecerea a aproape trei decenii, rezultatele mi se par pe cît de spectaculoase, pe atît de neaşteptate. Astăzi, doi literaţi-filozofi străluciţi poartă vizibil “sigiliul Noica” în aproape toate scrierile lor; unele dintre cele mai originale meditaţii filozofice ale ultimilor ani scrise în româneşte pleacă, implicit sau explicit, de la Noica, în timp ce “modelul paideic” inventat de filozoful de la Păltiniş îşi accentuează, parcă pe an ce trece pregnanţa, adică izolarea absolută, irepetabilul.

Într-una dintre primele întîlniri consemnate de Jurnalul de la Păltiniş, la întrebarea lui Liiceanu şi a lui Pleşu - jumătate în glumă, jumătate în serios - cum ar vrea el, Noica, să i se editeze cîndva, în viitor, opera, răspunsul a fost: “Cînd o s-o faceţi, o să semănaţi cu Goethe şi Hegel sfătuindu-se atent cum să-l editeze pe Hamann”. Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, însă intuiţia lui Noica mersese în direcţia exactă: cîndva, în viitor, atunci cînd se va pune problema editării operelor sale complete, discipolii abilitaţi să o facă, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, vor risca să fie mai cunoscuţi decît maestrul lor.

Aceasta deoarece, într-o perfectă complementaritate, Liiceanu şi Pleşu au preluat, la nivele secunde, marile probleme ale filozofiei din toate timpurile, cel