Un Otello ceea ce se degajează cu o evidenţă unică e o altă imagine, nouă, neaşteptată, a cuplului shakespearian. Şerban îl transformă şi îi revelă o lumină ascunsă, căci, în regizor de teatru, el privilegiază lectura dramei care devine acum esenţială, decisivă, memorabilă. A lucra pe texte clasice implică tocmai această plăcere de a propune un răspuns inedit la o întrebare veche. „Toate-s vechi şi nouă toate” – aici celebrul vers nu mai capătă sensul unei dezabuzate constatări, în spirit schopenhauerian, a „eternei repetiţii”, ci, dimpotrivă, diagnostichează satisfacţia de a vedea în mod simultan „vechiul” şi „noul” împreună, de a descoperi uimit coexistenţa lor.

Şerban regîndeşte imaginea lui Otello (adoptăm ortografia verdiană a numelui căci e vorba aici de opera italiană şi nu de textul shakespearian) care se disociază de cea obişnuită a negrului ca personificare a sexului şi a împlinirii prin el. Otello (Vladimir Galuzin), în militar, a sedus-o pe Desdemona (Barbara Frittoli), care aparţine celei mai nobile familii veneţiene cu istorii de război şi aventuri eroice. Vorba e erotică - de altfel, un expert indiscutabil Casanova nu afirma că „instrumentul privilegiat al seducţiei e cuvîntul?” În spectacol, generalul nu se afişează în plenitudinea forţei masculine, ci apare, dimpotrivă, rezervat, aproape introvertit, el se fofilează discret şi pare preocupat mai degrabă de glorie militară decît de împlinire nupţială. Silueta îi e fină, mersul lejer, totul e la el strategie şi nu pulsiune. A o cîştiga pe Desdemona face parte din această extraordinară diplomaţie care consistă în a poseda şi gloria militară şi simbolurile aristocratice. Desdemona e un trofeu. O satisfacţie narcisică. Ceea ce contează nu e atît actul, cît victoria căsătoriei. Aici intervine mutaţia radicală propusă de Şerban: cuplul nu e fundat pe o împlinire erotică, ci pe o promisiune