- Social - nr. 82 / 28 Aprilie, 2004 In ultima duminica din luna urc un deal de la marginea satului Porumbeni, pana la poala padurii, pe o poteca batatorita de sapte secole, sa stau de vorba cu Dumnezeu si sfintii parinti, prin rugaciune, intr-o minunata biserica veche din lemn, pictata de Toader Zugravu, asezata pe un tapsan impodobit cu stejari seculari si o sumedenie de arbori si arbusti din diverse specii. Uneori, in timp ce un pitpalac rebel, innebunit de invierea naturii, imi canta la fereastra, uit de randuiala si-mi inchipui ca am ajuns la poarta Raiului. Doamne, cat de frumoasa poate fi padurea, primavara, cand imbraca haina curata de mireasa, cata binecuvantare cereasca poate exista intr-o localitate inconjurata de paduri! Poate, dintr-un anumit punct de vedere, padurea este cel mai frumos dar divin, un dar de care noi, romanii, ne-am batut joc imediat dupa "revolutie", defrisand, tot intr-o veselie, suprafete intinse din fondul forestier fara nici un discernamant. Cum de au uitat vremelnicii guvernanti ai Romaniei ca padurea este o adevarata comoara, o uzina care fabrica in permanenta aer sanatos, un rol mult mai important decat cel de a furniza material lemnos. Apoi, sfanta padure mai are un rol deosebit de important pentru protectia unor plante rare si a unor specii valoroase de vanat, sa nu mai vorbim despre cel turistic, recreativ. Intr-o lozinca publicitara se spune ca padurea este aur. Eroare, fiindca padurea este viata, nu un metal galben, mort, capabil sa aduca numai tristete. Pentru a salva aceasta comoara a neamului romanesc, in ultimii ani guvernantii social-democrati au intreprins masuri laudabile: in primul rand au fost replantate perdelele de protectie de pe nisipurile din Oltenia, s-au demarat ample actiuni de identificare a terenurilor degradate, supuse eroziunii si plantarea lor cu puieti din specii valoroase. An de an, in toate ocoal