Mircea Eliade ajunge în Portugalia cu puţin timp înainte de a împlini 34 de ani: se afla nel mezzo del camin. Ceea ce se anunţase iniţial a fi un scurt interludiu portughez avea sã dureze mai mult de patru ani şi jumãtate şi avea sã se dovedeascã hotãrîtor în existenţa autorului. Portugalia, veritabilã placã turnantã, îi va transforma lui Eliade viaţa în mod complet; dupã Portugalia, Eliade va fi cu totul alt om decît cel care sosea cu avionul la Lisabona, venind din Anglia, parcã întîmplãtor, în luna februarie 1941.

Pentru prima oarã în viaţã turbulentul tînãr nonconformist, care speriase şi încîntase lumea intelectualã a Bucureştiului cu excentricitãţile sale, este silit sã facã la Lisabona muncã de funcţionar. Chiar de funcţionar? Sã nu exagerãm! Obligaţiile unui ataşat de Legaţie, aflat pe treapta cea mai de jos a ierarhiei diplomatice, nu pãreau copleşitoare, mai ales într-o ţarã ca Portugalia anilor ’40. Lui Eliade îi rãmînea de fapt suficient timp pentru a lucra ceea ce-l interesa cu adevãrat.

Dar tocmai aceasta pare a fi fost marea problemã: el pierde timpul, nu lucreazã nici pe departe în ritmul dorit; în afara vagilor servituţi de birou, infime totuşi ca numãr, proaspãtul attaché avea la dispoziţie zile întregi fãrã nici o sarcinã precisã; îşi cheltuieşte însã timpul cu proiecte, cu scrieri insignifiante, se aruncã alegru în braţele plãcerilor lumeşti (atunci cînd soţia şi fiica sa adoptivã, Nina şi Giza, sînt plecate în ţarã), nu face mai nimic important – pe scurt, trãieşte. De la o zi la alta, Jurnalul portughez geme de consemnarea sonorã a regretelor, de interminabile vãicãreli, de auto-reproşuri pentru irosirea în van a vieţii. Eroul continuã însã în acelaşi stil. La prima vedere, Portugalia înseamnã patru lungi ani şi jumãtate în care Eliade n-a fãcut altceva decît sã amîne.

Existã, ce-i drept, douã circumstanţe atenuante. În pr