Asumarea celor doua obiective strategice de catre majoritatea fostelor state comuniste a asigurat, in mod cert, o dinamica pozitiva a evolutiilor pe continent, dand logica si coerenta tranzitiei de la statul autoritar la mecanismele democratice si de la economia de comanda la aceea de piata. In unele situatii precum tarile din Europa Centrala si cele Baltice, procesul s-a derulat remarcabil de rapid si de lin. In Romania, Bulgaria si, o bucata de timp, in Slovacia, evolutiile au fost mai complicate, dar, in final, tintele au fost atinse sau vor fi atinse in curand. Un tablou incurajator, fara indoiala. Dar asta numai daca facem abstractie de gaura neagra din Balcani. Pentru ca stabilizarea regiunii de la sud de Dunare e departe de a fi un fapt implinit. Pentru tarile din zona, cu exceptia Croatiei, varianta integrarii euro-atlantice pare mai mult un subiect de discutii in conferinte decat o formula politic viabila.

Recentele violente din Kosovo, care au implicat etnici albanezi si sarbi, ne-au reamintit ca stam in continuare pe un butoi cu pulbere. In timp ce restul continentului e preocupat de extinderea si de consolidarea Uniunii Europene, care este, in esenta, un proiect post-national, in Balcani abia sunt in derulare proiecte nationale. Un ecart temporal de mai bine de un secol desparte in chip straniu doua lumi aflate in imediata vecinatate. In plus, totul atinge aici nebanuite cote emotionale. Problema Balcanilor e ca o multime de "mari natiuni" isi disputa un teritoriu atat de mic.

Tensiunile politice, proliferarea crimei organizate, somajul ridicat si, in general, pauperizarea sociala continua sa alimenteze o nelinistitoare instabilitate. Nici nu are cum sa fie altfel atunci cand pana si granitele sunt neclare. Care va fi pana la urma statutul provinciei Kosovo? Se va separa cu totul Muntenegru de Serbia? Ca sa nu mai vorbim de Bosnia-Herteg